In sfarsit, era si timpul!!!
Dar sunt chiar vişine din alea bune! Din copacul care face vişine dezosate.
De când le-am încercat, am hotărât să nu mai cumpăr niciodată din alea vechi, cu oase.
Abia aştept să apară bananele fără solzi şi merele fără maţe!
De aia mirosea în halul asta la raionul de dulciuri?
Şi eu care credeam că sunt doar chestii expirate.
Oricum, orice ar fi, nu aş vrea să văd NICIODATĂ procedeul de fabricaţie.
Şi n-o să mai calc în viaţa mea prin toaletele(laboratoarele) voastre!
Baieti, daca aveati de gand sa faceti operarie de schimbare de sex, asta e momentul!
Asta e din ciclul: „Pile pentru picioare de lemn pătrate”.
De călcâie cu ciocuri am mai auzit, dar cu mâner…
La ce foloseşte?
Îţi agăţi călcâiul în cuier când vii acasă?
Nici nu stiam ca e ziua Vioricai Dancila. La multi ani, doamna, v-a venit tortul!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
