Adică, cu acest gel se masează zonele intime? Sau faţa partenerului de..masaj?
Ambele? In acelasi timp?
Iertati intrebarea, o retrag.
Asadar, varza de China care ajunge in Romania creste in Polonia si e vanduta de unguri.
Acum inteleg si eu de ce pepenii de Dăbuleni se coc in Turcia si sunt vanduti de indienii din Piata Rahova.
Nu vă mirati, nu vă minunati! Acesta este primul wc portabil din lume!
Dacă esti prins in trafic, in lift sau orinde te apucă, scoti din buzunar incăcătorul universal si..poc!
Bine, oricum te faci de ras si va trebui să faci curat după aceea, dar măcar le poti spune celorlalti:
„Ce vă uitati asa la mine? Am voie! Posed un incăcător!”
Asta numesc eu: casolete la mare modă!
Cele mici au cate doi teroristi inclusi, cea mijlocie are trei, iar cea mare include un tanc si un aruncător de grenade.
Aveti grijă, aceste casolete nu suportă carnea de porc si nu prea stiu de gluma!
Nu spuneti bancuri in preajma lor!
Cel mai sincer anunt. Mai trebuie sa scrie si de cat trebuie sa fure zilnic, sa fie treaba clara.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
