Din presa:
„Ieşeanca Florentina M. a chemat instituţia în instanţă după ce a fost amendată şi i-a fost suspendat permisul de conducere. Femeia a invocat în instanţă că aparatul radar care i-a filmat maşina ar fi indicat că a „reuşit“ să atingă trei viteze diferite într-o singură secundă. În apărarea ei, femeia, care a susţinut că nu a încălcat legea, a folosit ca probă chiar imaginile surprinse de aparatul radar în baza cărora a fost sancţionată, imagini depuse de poliţişti la dosar. Filmarea incriminatorie pentru ieşeancă a mai surprins şi nişte cai cărora aparatul le-a indicat o viteză de deplasare de 104 kilometri la oră, a arătat şoferiţa, în plângerea sa.” (Adevarul)
Declaratia Plutonierului care a masurat viteza calului:
„Nu va lasati pacaliti de aparente!
Observati piciorul dreapta spate usor ridicat al calului?
La prima vedere el stationeaza pascand in afara carosabilului. La a doua vedere, de fapt el are picioarele dublate.
Vedeti in poza?
Ceea ce inseamna ca calul alerga centrifug in jurul celuilalt cal, care era iapa. Si era stationara. Si parcata neregulementar pe spatiul verde.
Observati ca poza nu a putut sa surprinda un picior de cal dreapta spate, ci doua.
Ceea ce inseamna ca el, murgul, era in miscare, pascand.
Viteza de pastere, spatiul supra timp, cum am invatat la fizica, era in momentul ingurgitarii ierbii de 104 km/h.
Asadar, amenda este perfect justificata.
I se confisca permisul de cal putere pe 4 luni de zile si amenda de la 500 la 1000 de Ron.
Va las acum ca trebuie sa surprind o oaie care nu a semnalizat stanga in momentul in care a depasit un magar.
Vaca naibii!”
Plutonier Nogodina.
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
Inca odata Politia nu se dezminte