Maestrul Cristoiu crede ca la mitingul din Piata Victoriei sunt, citez: „La aceste mișcări atribuite tinerilor participă și femei coapte, unele chiar coapte până la zbârcire. Ele sunt sufletul acestor mișcări. Unele sînt femei singure prin divorț provocat din motive fiziologice. Altele sînt femei, cărora ieșitul la demonstrații Anti-PSD, le dau iluzia participării la ceva mult mai măreț decât ștersul la fund al nepoților pe care nu-i au”.
Cu tot respectul fata de maestrul Cristoiu, respect pe care nu l-am pierdut (dintr-un motiv simplu: nu il aveam), as incerca sa ii raspund la intrebarea care stiu ca il framanta. Pam-pam:
„Ce cauta femeile divortate, zbarcite, la miting?”
Domnule Cristoiu, femeile acelea merg la miting dintr-un motiv foarte simplu: au voie sa mearga si asa vor ele! Fiind oameni liberi, nu au de ce sa dea socoteala unor frustrati. Unele au nepoti si ies pentru ca le pasa de ei, iar altele, daca nu au, poate ca traiesc o drama. Cum va permiteti sa judecati o femeie pentru ca nu are nepoti?
Am avut odata in bloc un domn care se lua de femei: pe unele le numea grase, pe unele fete batrane, iar pe altele acrituri zbarcite. Era atat de badaran si de necioplit, incat putea spune despre o femeie ca este o zbarcitura, fara sa clipeasca. Un ghertoi.
Se intampla in Titan, iar copiii il dispretuiau. Stiti de ce? Pentru ca doamnele acelea grase si zbarcite erau mamele noastre, iar noi, chiar si cu mintea de la 7 ani, intelegeam ca numai un nemernic poate spune asa ceva despre o femeie.
Ii ziceam „mos idiot”, iar asta nu avea nicio legatura cu varsta. Pentru ca, spre exemplu, alt vecin, mult mai in varsta era „Buni Costel.” Diferenta dintre cei doi era ca primul era o acritura odioasa care ne jignea mamele, iar cel de-al doilea era un om bun, care vorbea mult cu copiii si ne spunea povesti. In nicio poveste nicio gaina nu a nascut.
Acum, pentru ca stiu ca nu ati prins deloc ce am spus, incerc sa ma exprim mai clar: cui dracu’ i-ar pasa de parerea unei acrituri comuniste care a inventat presa in care gainile nasc pui vii?
Daca as fi o femeie participanta la miting v-as da in judecata si v-as lua si banii pe care i-ati castigat in vremea PCR si pe cei obtinuti din mizeria aia careia in anii ’90 i-ati zis „Presa”.
Dar nu sunt femeie, asa ca o sa va spun doar: cand mai aveti vreo parere din asta uimitoare, va rog mult sa o scrieti pe un servetel si sa il mancati. Nu mai lasati sa iasa atata inteligenta din camera, pastrati pentru dumneavoastra!
Ce rau e sa imbatranesti urat!
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
Maistrul nu maestrul…