Continuarea articolului: Cuba-filmul meu (partea 1)
Ies din Havana turistica si sigura, simt nevoia sa vad mai mult. La doua strazi de Havana Veche, plina de turisti , totul se schimba. Aici, filmul devine ciudat: un music hall cu decoruri saracacioase, dar cu oameni veseli. Cubanezii fac absolut totul in mijlocul strazii: gatesc la aragaze mici pe butelie, stau pe canapele si scaune scoase din case si mesteresc la masini. Si danseaza. Oriunde, oricum, oricand. Salsa nu e o muzica pentru ei, e ritmul vietii lor. Caliente.
Din strada, pot vedea direct in casa omului. Maxim 10 metri patrati, un pat, un aparat de radio, o bicileta si trei generatii. Bunici, parinti si copii. „Senor! Senor!” El e Yunior, cu Y, un pusti delicios. Imi intinde aparatul foto si imi explica in spaniola ca mi-l furase un frate de-al sau. Ma indragostesc brusc de el. „Putem sa-l luam acasa?”, zice prietena mea. Il rog sa imi arate orasul, iar el merge pentru ca nu are nicio treaba. Aproape niciun cubanez nu are nicio treaba. Somajul este in floare, Statul nu are ce sa le dea de munca. Pe drum imi povesteste despre viata cubanezilor.
Urmeaza o drama despre saracie: Aflu ca salariul unui medic este aproxomativ 20 de dolari si toti cubanezii traiesc din mancarea pe care o pot lua gratuit pe cartele. Dimineata, vezi cozile la „ratie”: paine (doua chifle de persoana), un iaurt pe saptamana si o sticla de ulei pe luna. Oua nu exista decat pe piata neagra. Yunior nu are notiunea de concediu. Neavand bani sa circule si nici voie sa iasa din tara la rudele din America, cubanezii nu stiu ce e ala un concediu. „De ce nu faceti revolutie, de ce nu va revoltati? E limpede ca sunteti saraci intr-o tara care ar putea sa traiasca excelent din turism.” „Bunicii nostri au facut Revolutie in ’59”, imi explica. „Si, de atunci, ea continua. Avem Revolutia Industriala, Revolutia Agrara, Medicala, in Invatamant.” „Fabricile arata ca niste depozite de beton si fier vechi, cred ca in Cuba sunt 3 tractoare, iar Spitalul pe langa care tocmai am trecut sta sa cada, Yunior.” „Stiu. Dar asta suntem instruiti in scoala sa le spunem turistilor.” Si rade zgomotos.
Yunior ne duce in vizita la matusa sa, intr-un sat de langa Havana. O casa coloniala cu multe apartamente, in fatada careia se vede fierul din constructie. O doamna ca in poze: aranjata, coafata, inflorata, dichisita, cu un trabuc in gura. „Haide, actrita asta nu e credibila! E cliseu!”, ma gandesc. Filmul continua cu doamna aratandu-ne poze cu Fidel si Che Guevara din ’58. Apoi ne spune ca ea nu crede ca Fidel mai e in viata si ca fratele lui, Raul, e un nemernic arogant. Imi dau seama de ceva: cubanezii il iubesc si il respecta pe Fidel. Pentru mine e ciudat: ma gandesc cum ar fi fost posibil ca romanii sa il iubeasca pe Ceausescu in ’89, cel care i-a adus in pragul disperarii. Nu inteleg. Toaleta este pe hol, o impart toate cele 10 familii din casa. Are o chiuveta mica numai cu robinet de apa rece si, langa ea, o galeata plina, pentru cazurile in care nu curge apa. Toate astea imi aduc aminte de Epoca de Aur. De aici, filmul devine si romanesc. Difera clima, veselia oamenilor si pasta de dinti. A fost pentru prima data in viata mea cand am vazut pasta de dinti la tub de doua kilograme.
Plec de la matusa lui Yunior cu o papusa de woodoo cu ace infipte in ochi primita cadou. Cubanezii sunt niste oameni darnici. La intoarcerea spre Havana, Yunior imi arata pe un deal un garaj de beton pe care scrie: televiziune. „Acolo este televizorul din sat, senor. Singurul. Se strang seara sa urmareasca programele.”
Continuarea: Cuba-filmul meu (partea a treia)
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro sau telefonic, la numarul 0314382822.
Fragment CARTE: „-Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ nenorociții ăștia de securiști! F*tu-i în cur pe mă-sa!
El e tata. Injuratura cu curu’ si cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică. Chiar și când am inteles cuvântul cu “f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.
-Întotdeauna securiștii ascultă ce vorbești la telefon, bombănea tata și dădea volumul radioului mai încet.
O bună bucată din copilărie am crezut că un securist este un pitic care locuiește în interiorul telefonului nostru. După ce adormeau ai mei, mă trezeam noaptea, ridicam receptorul și șopteam:
-Hei, securistule, ai mâncat azi? Ești bine? Vezi că tata vrea să te fu*ă în cur mâine! Vrei să îţi dau un fursesc și să-ţi citesc o poveste, securist mic?
Mama n-a ințeles niciodată de ce receptorul telefonului nostru era plin de firimituri dimineaţa.”
Paginile mele: „Toate titlurile bune au fost date”, cronicipebune, silviu iliuta.
