Continuarea articolului: Cuba-filmul meu (partea a doua)
Caini vagabonzi, autobuze ca acelea din Bucuresti din anii ’60 si, magazine de firma pentru turisti si, peste tot, portrete cu Che Guevara – Revolucion per siempre. Che revolutionar, Che bea rom, Che hraneste un copil, Che mangaine o femeie, magneti cu Che, carti, Che bea cafea, urma pantofilor lui Che inramata, pantaloni scurti, tricouri si palarii. „Cam cum ar fi daca noi l-am scoate si noi pe Ceausescu la produs”, imi trece prin cap. Ne-am alege si noi ceva bun de pe urma lui.
Yunior imi arata Capitoliul: „Senor Silvio, este la fel ca ala din Washington, numai ca este cu 20 de milimetri mai mare!” Este atat de mandru de el cand imi spune asta. Nu ma pot abtine sa nu-l intreb: „L-ai masurat tu, Yunior?” „Nu! L-a masurat Fidel si ne-a spus tuturor.” Si izbucneste intr-un hohot de ras molipsitor. Generatia lui Yunior mai are o sansa. Astia mici nu cred toate minciunile indrugate de propaganda.
Seara, in holul hotelului, comand un Cuba Libre. Barmanul umple paharul trei sferturi cu rom si toarna deasupra putina cola. Ma uit la el in timp ce face asta si il intreb daca e reteta originala sau e cea de imbatat turisti. „Senor, o sticla de rom mare costa doi dolari, iar o cutie de cola mica costa 3 dolari. Romul este mult mai ieftin, de aia se prepara asa!” Are logica.
La televizor avem toate programele din lume, dar ma opresc la cele cubaneze. Vreo 5 cu documentare turistice plus o televiziune a revolutionarilor. Studioul tv arata asa: o masa de sufragerie invelita intr-o carpa albastra, un scaun si un microfon. Pe rand, la masa, se aseaza lideri cubanezi. Mai intai o doamna, sefa Organizatiei de Femei, striga lozinci despre rolul femeii in Revolutia Cubaneza care continua si azi. Apoi, ea se ridica de pe scaun si ii ia locul un domn cu mustata, Ministrul Agriculturii. Urla, gesticuleaza si improasca saliva, vorbind direct spre noi. Peste 10 minute se calmeaza si vine Fidel. Fidel este singurul care are generic: „Din invataturile parintelui Fidel.” Este imbracat intr-un trening Adidas si ne vorbeste despre cultura. Despre ce intelege el prin cultura: toate cartile despre socialism si anti-imperialism american. Sabloane, prostii, propaganta urlată. Adorm intrebandu-ma daca firma Adidas a aparut in Venezuela.
Dupa 7 zile de umblat cu Yunior prin Havana, ma simt ca acasa. Trec zilnic cu el prin piateta unde matusa lui se preface a fi experta in woodoo pentru turistii credului. Ii lasam ratia de paine, apoi Yunior ia euro si dolarii primiti de la turisti. Acum, trebuie sa ii schimbe pe sub mana in cuci. In Cuba, detinerea de valuta se pedepseste. M-a plimbat printr-un beci unde parintii lui produceau clandestin rom. Mi-am adus aminte de alambicul din subsol, unde tata facea pe vremuri tuica. O data ne-a dus la atelierul unchiului sau. Mult spus atelier: o masuta plantata in curtea unei fabrici parasite. Pe masuta aceea avea o menghina, un fel de aracet si acuarele. Facea cele mai colorate jucarii de hartie din lume: figurine, masini, tablouri. Dar si papusi cubaneze: corpuri negre, par sarmos, buze desenate cu acuarela rosie si doua cartoane rotunde lipite in loc de ochi. Aratau ieftin si destul de sinistru. „Merg la turisti fraieri, senor. Se vand cel mai bine.” Imi dau seama ca pina sa-l intalnesc pe Yunior am fost un turist fraier.
M-a dus in scoala unde invata si mi-a aratat ce inseamna internetul: vreo 3 pagini pline de mesaje de propaganda, controlate de Guvern. Apoi, a tinut sa mergem unde se afla singura imprimanta din oras. Sau, cum ii spunea el: locul unde oamenii pot pune literele pe hartie fara a fi nevoiti sa le scrie de mana.
In Cuba, restaurantele pentru turisti sunt la nivel european. Si mancarea si preturile. Dar cubanezii se uita la ele ca ca niste vitrine. Exact cum isi lipeau romanii nasul de vitrinele duty-free-urilor. O friptura aici costa mai mult decat salariul unui profesor, iar preturile sunt in dolari. Asadar, localnicii isi duc iubitele in oras intr-un fel de lacto-baruri romanesti de pe vremuri. Am mers in unul cu fratii lui Yunior intr-o seara. Mese de plastic, un fel de pateuri si sana. Plus sucuri cubaneze. Aici preturile sunt in cuci si, cu echivalentul a 50 de centi, pot manca pe saturate trei persoane. M-am simtit bine, nu mai conteaza indigestia de a doua zi. Se pare ca nu am imunitatea unui cubanez. Ma despart de Yunior cu promisunea ca atunci cand va avea internet vom vorbi pe facebook. Plecam din Havana spre o insula, Cayo Largo.
Continuarea: Cuba-filmul meu (ultima parte)
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro sau telefonic, la numarul 0314382822.
Fragment CARTE: „-Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ nenorociții ăștia de securiști! F*tu-i în cur pe mă-sa!
El e tata. Injuratura cu curu’ si cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică. Chiar și când am inteles cuvântul cu “f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.
-Întotdeauna securiștii ascultă ce vorbești la telefon, bombănea tata și dădea volumul radioului mai încet.
O bună bucată din copilărie am crezut că un securist este un pitic care locuiește în interiorul telefonului nostru. După ce adormeau ai mei, mă trezeam noaptea, ridicam receptorul și șopteam:
-Hei, securistule, ai mâncat azi? Ești bine? Vezi că tata vrea să te fu*ă în cur mâine! Vrei să îţi dau un fursesc și să-ţi citesc o poveste, securist mic?
Mama n-a ințeles niciodată de ce receptorul telefonului nostru era plin de firimituri dimineaţa.”
Paginile mele: „Toate titlurile bune au fost date”, cronicipebune, silviu iliuta.
