Culmea agramatilor: o agramata rade de un agramat si il compara cu alta agramata.

A ajuns Grapini sa rada de altcineva. Asa e cand esti si prost si n-ai nici oglinda acasa.

„Imbecilii ăștia agramați râdeau de Veorica!
„Domnu’, Prelipceanu, vă mai repet o dată. Soția, soția mea care am trei copii, care am făcut casă împreună, soția mea, care trăiesc de când suntem împreună, de când s-a sesizat că există această problemă toată țara, de a doua zi soția mea a mers de 20 de ori la primărie ca să rezolve această problemă” (Ministrul Grindă – care n-a plătit vreo 20 de ani impozitul la casă)”, a scris Maria Grapini pe Facebook.

Maria Grapini. Mare admiratoare a lui Dan Voiculescu si trimisă de romani sa ii reprezinte la Parlamentul European. Tare, nu? Doamna „sustine” un moment de reculegere. Pana maine, cand ii va face galerie momentului de reculegere. Doamna Grapini cunoaste limba romana exact atat cat Lia Olguita Vasilescu stie engleza. Să ne “ajezăm” putin, vorba doamnei Grapini. Si să ii lăudăm calitatile. Această fiinta reprezinta Romania aproape pe gratis. Că este o patrioată. Serviciile doamnei costă cam 6200 de euro/lună plus  9120 de euro diurnă in 30 de zile (din care isi plăteste cazarea… ) În total, doamna primeste modica sumă de 15.000 de euro/lună. Pentru banii ăstia de mizerie, doamna Maria Grapini ne face serviciul de a sta la Bruxelles, departe de cei dragi, si a se sacrifica pentru tară! Bine, nu stă chiar departe de cei dragi, pentru că, din fericire, a fost lăsată să isi ia la Bruxelles o rubedenie, pe Tudor Mataragiu (fratele nurorii). El se sacrifică pentru 3500 de euro pe lună, impreună cu alti doi asistenti. In total, doamna Grapini are 6 asistenti (3 in tară si 3 cu ea). Faceti si dumneavostră socoteala. Foarte ieftin! Intre două sedinte in plen, o impachetare cu alge si o cină cu ceapă si slană (fiindcă e patrioată), doamna Grapini ne face serviciul de a posta pe facebook: E? Florile “infrumusetesc” casa. Păi, ce credeati? Că doamna nu e in stare să inventeze cuvinte? Credeati că nu are grijă de imbogătirea fondului lexical al limbii romane? Păi, dacă ea, o romancă adevarată,  n-o face…cine să o facă?! Cine să se sacrifice pentru noi? Ea si Eminescu. Cuvinte ca : “infrumusetesc”, “prouectul”, “ajezăm”, “inticmirea”, „exuderea”, “rezultstul”, “Rodia Montană” si “mimentul” reprezintă contributia eminentei cenusii Maria Grapini la imbogătirea limbii noastre. Inchei cu o veste exceptională: Doamna Maria Grapini reprezintă si va reprezenta Romania la Parlamentul European CEL PUŢIN PÂNĂ ÎN 2019. Atunci, uitati-vă de 7 ori cand puneti stampila aia!!! De Silviu Iliuta–cronicipebune

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”