Acum vreo trei zile, m-am hotarat sa lupt cu incalzirea globala. Pe la 7 seara a avut loc in familia mea o sedinta de lucru despre poluare, pornind de la discursul Gretei. Cand sa imi prezint argumentele, fata cea mare mi-a spus cu lacrimi in ochi:
-How dare you?!
Asa ca la 7 si zece p.m. eram deja in drum spre un magazin smecher, singurul care face cosuri de gunoi separate pentru plastic, sticla, hartie si resturi organice. Poate sunt mai multe, dar asta mi-a picat la ceas de seara pe Google.
Gandul ca de acum incolo voi sta 45 de minute pe zi sa sortez gunoiul ma facea fericit. Ma gandeam cu caldura la momentele in care voi separa hartia de plastic, fierul de resturile de mancare, si voi salva planeta. Ma gandeam chiar sa imi fac un costum de supererou, ceva pe verde ar merge, cu niste tomberoane pe piept.
Dupa ce am lasat vreo 50 de euro pe cosuri si accesorii, m-am intors acasa si am intrat pe usa asa cum a intrat Mihai pe cal in Alba Iulia.
-De azi incolo, selectam gunoiul!
Am si spus-o pe o voce ca a luI Superman, cand i-a zis gagicii:
-Dau timpul inapoi si te salvez, nu iti face griji! Voi invinge bolovanul asts de kryptonita pentru tine.
Apoi a inconjurat Pamantul.
Au urmat trei zile in care am scos dopul de fier al fiecarei sticlute de ulei, otet si apa minerala, si l-am aruncat separat, in care am scos capsele caietelor vechi, pentru a le pune la fier. Trei zile faine, pe care le-am petrecut in mare parte in bucatarie, in fata cosurilor.
A venit si ziua mult asteptata.
Ieri, in jurul orei 9 fara 10 a.m., la poarta mea s-a prezentat echipa de activisti pentru Mediu, de salvatori ai planetei, aka gunoierii.
Am iesit din casa pe slow motion, ca un erou, pe muzica de Wagner, cu cele patru pungulite colorate in maini si in gura: una albastra, verde, portocalie si galbena. Si le-am zis:
-Aceasta e cu hartie, asta- cu sticle, asta- cu resturi organice…
Tipul care era catarat pe masina, in spate, s-a uitat la mine ca la un rest organic de animal latrator si mi-a zis:
-A pus la primarie afise sa selectati gunoiul?
-A pus, zic.
Primaria de care apartin a umplut comuna cu afise: “cine nu selecteaza gunoiul ia amenda”.
-Da, asa trebuie, zice el. Ce dreaq, sa faca si romanii ce trebuie! Cand lucram in Roma, italienii favea asta acum zece ani!
M-am simtit mandru de mine. Atata timp consumat, atata energie, da’ macar am salvat naibii planeta! Selectiv.
-Da-le incoace! zice hotarat.
Apoi ia sacosele mele si le arunca fara mila, in spatele masinii de gunoi. Crantz! Pe toate, la un loc. Intru in panica.
-Nu trebuia sa le puneti separat? Sticlele la sticle…
-Aaa, mai frate, ce dreaq, ca te vad om serios?! Pai noi avem masina de gunoi de aia de la ia selectatele? Si chiar daca am avea, le ducem la groapa din comuna. Matale ai vazut ca toatele se arunca acolo la gramada? Sta cineva sa le separe? Ce dreaq, ma, nene! A pus si ei afise asa, sa stie lumea. Ie obligati de UE sa puie afise!
Sunt dezamagit. Inainte sa intru in casa ca un Superman trist, zic:
-Bine, atunci le pun la gramada pe toate, ca inainte. Nu am de ales…
-Da’ nu se poate asta! Doamne Fereste! Pai stiti ce amenzi va da astia daca va cauta si vede ca n-ati separat gunoiu’?
Cititul desteapta! Oferta. 3 carti=59 de lei. Ca braga.
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
p
