Sfarsitul lumii nu mai e cu dragoni, cu guri de foc, cu ape dezlantuite si cutremure. Sfarsitul lumii noastre e cand pica semnalul la telefon.
(ASTA E PAGINA MEA: Silviu Iliuta–cronicipebune)
Pentru domnii de la Telekom: uitati cum e pentru in om dependent de Facebook sa ramana fara intenet.
Azi eram bagat tot in telefon, prins total de facebook. Parcam masina si dadeam un like. Maniac…
Am zgariat-o si mi-a parut rau. Ieri am rupt oglinda cand dadeam share. Mi-am dat seama ca sunt obsedat de condus si am hotarat ca de maine sa circul cu metroul.
Am ajuns la locul acela in care merg in fiecare zi. Am uitat cum ii spune. Acolo unde stau 7-8 ore. Imi amintesc eu.
Am postat poza cu cafeaua, facuta cu colegul meu. Mi-am amintit: „la munca” ii zice.
Patru like-uri. Cinci. Imi dau seama ca poza de azi cu cafeaua nu e foarte buna. Probabil lumina e proasta, sau nu am model la spuma. Ceva am gresit grav! Mai bine luam o poza de pe net.
George si-a luat masina noua, are 40 de like-uri, vecina de la 4 a pus o poza noua cu catelul in baie. Prietena cea foarte frumoasa a iubitei mele are poza de la sala si un text inteligent: „Voi ce facetzi?” Ce pacat ca nu ii pot da like.
Ma cam deranjeaza un individ, in timp ce scotocesc prin pozele prietenei iubitei. Nu imi amintesc cine e.
Sunt ok si pozele cu ea de la sala, dar cele din concediu, de la mare sunt cele mai tari, dupa parerea mea. De aia si are 4500 de like-uri la una. Vad ca a incercat si o postare cu o carte. 3 like-uri si un share. Al meu.
In pauza de pranz ies la restaurant cu colegii. Doamne, ce bine arata pastele de pe masa alaturata! Le cer voie sa fac o poza pentru „reteta” si postez. O sa fac ceva curajos: nu ma uit la numarul de like-uri pana nu termin de mancat!
Peste douazeci de secunde.
Am un like. De la iubita.
Ma intorc trist la birou si ma uit la glumele zilei. Ce banucuri slabute! Dau share la unul. 14 like-uri in 10 minute. Ma mai inveselesc.
Omul ala ma tot deranjeaza, asta e vestea proasta. Vestea buna e ca mi-am amintit cine e: seful meu.
Imi dau demisia, nu e un birou bun la care sa stai pe facebook. O sa imi caut ceva de munca de acasa.
In timp ce merg spre metrou, vad un o poza cu o umbrela. Alta. Ploaie. Picaturi. In zece minute, tot facebook-ul e plin cu poze cu ploaie. Dau share uneia, imi dau seama ca sunt ud pana la piele si cobor la metrou.
Intru pe usa, prietena mea e suparata. Stiu asta pentru ca e in pragul usii, cu telefonul in mana, si imi trimite „sad face” pe mesagerie :(.
Ma uit la ea si ii trimit si eu pe chat: „K s-a int?” Zambet :).
Aflu ca nu i-am dat like la postarea cu hainele pe care le poarta azi.
Arunc repede un „scz” pe chat.
Ma priveste fix si scrie: „It’s not enough!”
Intreb: „Csf?”
Raspunde: „Csf? N.ai csf!”
O invit la masa in bucatarie. Pozam mancarea, o postam, punem telefoanele alaturi si vorbim pe chat. Abia astept sa termin masa ca sa pot cauta ce au facut prietenii mei azi. Doua ore stau pe facebook.
„Vii in dormitor?” imi da mesaj.
„Nu acum. Mai am treaba.”
Baga telefonul sub masa si face o poza cu picioarele ei. Imi trimite. Nu poarta chiloti…
Se uita in ochii mei.
„Deci?”, intreaba pe chat.
„Deci ce?”
„Acum ma bagi in seama?”
„Da. Astept sa postezi. De pe mesagerie nu pot da share.”
INCA MA MAI GASITI AICI, CAND NU PICA SEMNALUL: Silviu Iliuta–cronicipebune
Ia carti, sunt bune la facut cornete! SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment:
„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.
La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.
Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.
– Sărut-mâna, domnule Iliuță!
Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.
– Bună.
– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.
A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?
La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că
într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“
– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.
– În părculeţul din spate?
– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.
– Ți-a prins bine la creștere…
– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?
Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.
– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!
– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!
Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!
La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!
– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.
Pi*da mă-sii de viață!”
