Bucurestiul va fi impodobit, pentru prima data, de Pasti. Asta e vestea buna.
Vestea si mai buna e ca totul se va face pe banii vostri!
Iata cele mai tari proiecte ale Gabrielei Fii Rea pentru Sarbatori:
1. Casa Poporului.
Patru oua mari, inalte de 30 de metri, vor fi amplasate in colturile Casei Poporului. Nu vor costa mult, are Pandele un verisor cu firmade papetarie, dar vrea sa isi schimbe domeniul si se apuca de oua uriase. Piata oualor uriase e limitata, asa ca va castiga licitatia fara probleme.
In centru va fi superbul iepuras de Pasti, realizat din plastic, 40 de metri inaltime. Nu musca.
2. Vom infrumuseta maciuca aceea de la Universitate si ii vom adauga ceva ca sa le aduca aminte alegatorilor nostri de casele lor.
Dupa renovare, va arata asa:
.
Vedeti diferenta?
3. Alt proiect important pentru Bucuresti il reprezinta monumentele istorice si cladirile vechi.
Ce idiotenie!!! Va dati seama ca mai avem inca prin tot orasul numai vechituri in loc de mall-uri?
Asa ca, de maine ne punem pe treaba si demolam tot, incepand cu palatul ala odios de pe Victoriei. Cantacuzino, parca…
A, si interioarele arata sinistru, cu candelabrele alea mari si alte chestii. Vom face toate incaperile dupa modelul acestei sufragerii, tip vapor:
V-as mai scrie , dar am o discutie telefonica cu domnul Dragnea.
Am convenit sa achizitionam in regim de urgenta o carpeta uriasa cu Rapirea din serai pentru a acoperi Palatul Victoria.
Cica: „decat sa facem sa fie frumos, Gabriela! Si poate nu se mai apropie aia cu gusturi bune de ea. Ca nici de tine nu se apropie.”
*cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune
Fraierul care a scris asta a mazgalit si o carte. „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in Romania e numai 5,9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
Ce ne costa sa aberam?
Olguta.
