Curatenia de Pasti-in 1985 si azi.

Prin ‘85, “Curatenia de Pasti” era cel mai important eveniment in Titan. Mai important decat Revelionul sau nunta verisoarei de la tara.
Ma trezeam dimineata sa fac programare la singurul batator ce deservea trei blocuri. Fara ora scrisa pe biletel de catre doamna Aurica, responsabila cu batatorul, puteai sa iti iei adio ca vei avea covoare curate de Pasi.
-Doua covoare si o carpet de familie! Sa ajunga la toti.
Ma uitam victorios spre fereastra mea, fluturand bucatica de caiet de matematica, pe care scria „Iliuta-ora 12”. Mama si celelalte vecine se transformasera in alpinisti profesionisti, atarnau catarate pe pervaz si frecau de zor ferestrele cu ziare. Inchideam ochii, n-am putut niciodata sa inteleg cum reuseau doua balamale ruginite sa o sustina pe doamna Mariana, care cantarea cat toata familia mea la un loc, suspendata in afara blocului, la etajul 7.
Dupa ce bateam covoarele, faceam curatenie in camera mea, iar asta era mai greu decat mai greu decat sa rezolvi traficul de acum din Bucuresti.
In fata blocului, barbatii scoteau covorasele din masini, ridicau capotele si curatau fiecare centimetru, in timp ce se contraziceau care masina e mai buna: Dacia, Skoda, Trabant sau Moskvich. Nu au ajuns niciodata la o concluzie. Erau la fel de proaste.
Mama invelea bibelourile in ziare, sa nu se sparga, la fel si paharele cu picior inalt, daruite de matusa, si despre care tot blocul spunea ca sunt de Bohemia, originale. Desi scria pe ele „made in China”, dar n-am vrut sa le stric niciodata placerea.
Apoi mama arunca hainele in mijlocul patului, le sorta si le reaseza pana seara, in timp ce baga la cuptor un cozonac, facea vreo doua feluri de prajituri, o ciorba de stevie si niste friptura. Despaturea bibelourile, stergea milieurile, iar mie imi reveneau la curatat gondola cu luminite si balerina. Pe care o curatam cu spirt pe cap, pe pantofi, pe picioare si, cand am mai crescut, sub fusta.
Apoi ai mei ridicau pe rand fiecare masa, masuta, cuier, ghiveci cu flori, sifonier, le mutau din stanga in dreapta, din dreapta in stanga, din stanga pe hol si curatau pe sub ele.
Pe la 9 seara puneam bibelourile la loc, reasezam sifonierele, intindeam covoarele, mama punea hainele pe rafturi. Masa era gata, dar nu mai era nimeni in stare sa manance. Inainte sa picam toti rupti de oboseala, dadeam drumul la televizor, il vedeam pe Ceausescu si injuram 5 minute la rand.

In fine, azi, in ziua „Curateniei de Paste”, este aproape la fel in Titan. Barbatii isi spala masinile cu programul 3 cu prespalare si tratament chimic, cozonacii se cumpara de la Mega si se cheama Panettone. Cat despre curatenie, acum exista firme specializate, vin acasa la tine cu 10 oameni si in doua ore e LUNA!
PAGINI DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune

NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare.Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.

Diverse variante de pachete pentru volumele 1: PE ACEST LINK.

Fragment din carte: :

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”