Am citit o postare care m-a impresionat. Apartine Andrei Teodora Lese si simt nevoia sa o public:
„DA, am un frate cum il numesti tu si altii, handicapat! 
Da, un copil din ala ciudat, care nu merge, care nu vorbeste, care are mintea unui bebelus, care inca trebuie hranit, trebuie schimbat, trebuie dus in brate … da, si inca poarta pampers…
Nu a trait primul mers in picioare, prima zi de scoala, primul telefon, primul suc cu prietenii… ?.
SI CE CREZI?!
Pentru mine e un copil SPECIAL! 
Pentru mine este un INGER! Pentru mine e …cel mai frumos lucru pe care mi-l putea oferi Dumnezeu!
Imi intoarce toata casa cu fundul in sus si sunt fericita!
Imi scoate toate hainele din dulap si sunt fericita! Rade la fiecare venire a mea acasa si se bucura de fiecare cuvant rostit de mine. E cea mai mare fericire a mea! ( Invata sa te bucuri de lucrurile simple! ).
Poate mesajul meu pare prea dur, dar am ales sa-l scriu pentru cei carora li se pare o rusine sa ai in familie o persoana „speciala”.
Nu mai ganditi asa !
NU este o rusine, este un DAR DE LA DUMNEZEU!”
Avem o mentalitate de Comuna Primitiva. La noi, cuvantul „handicapat” este o injuratura. Inca nu suntem in stare sa avem grija de ei. Zilele trecute am vazut pe strada o mama care si-a luat copiii de mana si a ocolit intr-un cerc mare un carucior in care se afla in copil cu handicap. A fost foarte dureros si incredibil de primitiv.
In Romania, in Deva, acum 2 ani, copiii cu handicap neuro-motor nu aveau voie sa se joace in parc. Nu stiu daca au scos interdictia intre timp.
Pana cand STATUL nu o sa ii mai tina la cozi si nu o sa ii mai cheme periodic la controale inutile (stiati ca oamenii fara maini trebuie sa se prezinte periodic la control pentru ca in angajat al statului sa vada daca mai au handicap?!) nu se va schimba nimic. Pana ne revenim, poate ca ar trebui mesajul Andrei. De mai multe ori pe zi.
Poate ii cresc mainile intre timp.