Daca v-ar fi auzit Pruteanu…
Mi-l imaginez facand o emisiune cu doamna Viorica Vasilica, agentul de marketing al lui Dragnea. Sau, pe intelesul doamnei Vasilica: „imi imaginez o emisiune facuta de Pruteanu cu acea domn de la Guvern care are solutii si echipe si solutiile este ale echipelor care vor fi, care le da echipele pentru tot poporul, solutiile. Si care face solutiile parte din programul de guvernare”. S-a inteles la Videle?
Si cred ca Pruteanu i-ar fi explicat mai intai ca e poate functia nu e potrivita pentru ea.
-Stiti, doamna, inaintea dumneavoastra au mai fost Prim Ministri sau Presedinti ai Consiliului de Ministri oameni ca Octavian Goga, Nicolae Kretulescu, Dimitrie Ghica, Lascar Catargiu, Ion Bratianu, Alexandru Golescu…
-Opriti-va la ultimi doi ! ar fi zis doaman Vasilica Viorica. Ala, ultimul, nu e statie de metrou?
-Si Rosetti a fost in fruntea Guvernului, doamna! ar fi continuat calm Pruteanu,
-Il stiu si pe asta! ar fi sarit Vasilica. Acolo e rondul ala mare, unde este flori pe mijloc, primarul din Sectorul 3 face o treaba excelenta conform programului de guvernare. Chiar se gandea sa schimbe numele rondului. In ce limba e asta: Rosetti?
-Mda, doamna. Toti acestia au fost oameni cu carte, intelepti, stiau limba romana, o mancau pe paine…
-Multumesc, domnule Pruteanu! Si eu mananc pe paine, desi in ultimul vreme de cand caut solutii si echipa mea care vor sa vina dupa mine, mananc mai putina paine ca sunt mai mult pe drum.
Apoi Pruteanu si-ar fi lasat ochelarii pe nas si ar fi incercat sa o intrebe:
-Sunteti un premier mai apropiat de Ilie Verdet decat ei. Ca si cultura, ma refer. Dar nu aveati si alte visuri cand erati mic? Sa va faceti militian, de exemplu?
Si ea n-ar fi inteles. Atunci Pruteanu i-ar fi spus:
-Stiti, faceti atatea dezacorduri, incat Vanghelie, de care ma luam eu, mi se pare un geniu pe langa dumneavoastra.
-Doamna Vasilica, vorbiti bine romaneste. Putin mai bine decat un australian pe care l-am cunoscut prin 1990, dar el a invatat limba romana doar doua ore. Dupa trei ore, v-a depasit deja.
-Doamna, am acasa o vrabie care vorbeste limba romana mai bine decat dumneavoastra!
-Doamna, pana si o oaie…
-Doamna, de ce va incapatanati sa deschideti gura?
Si doamna Vasilica n-ar fi inteles nici acum, dar l-ar fi privit gol, ca un agent de marketing care se pierde daca iese in afara lectiei pe care o stie pe de rost si i-ar fi zis:
-Deschid gura ca sa mananc. Domnule Pruteanu, esteti nervos, si cred ca toti care echipa mea cauta solutii sa nu fie nervosi va fi intr-o zi beneficiarii solutiilor din programul de guvernare care le gasim impreuna cu presedintele nostru si decat speram sa ducem la indeplinire si sa venim cu programe concrete pentru aplicarea solutiilor care le avem deja si vad ca faceti jocurile politice ale altor interese, dar noi si echipa mea lucreaza pentru ca sa rezolve solutiile cu probleme care trebuie aplicate urgent ca noi vrem ca toti alegatorii sa fie multumiti ca noi lucreaza penru ele.
Si Pruteanu, saracul, de care mi-e dor, s-ar mai fi dus o data. De rusine.
PAGINI DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune
NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare.Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.
Diverse variante de pachete pentru volumele 1: PE ACEST LINK.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
