Cand sa inceapa Imnul Croatiei, tanti Vasilica a dat sa plece, lasandu-l pe premierul croat cu buza-n soare, cu sufletul gol si cu mana la inima. Ce o fi gandit bietul om, care n-a mai intalnit asa ceva nici in vizitele sale prin tara, la intalnirile cu taranii
“Este inaccebtabil cum la asemenea nivel se pot intampla atatea greseli de Protocol!” ne-a declarant telepatic Viorica Dancila. Cele mai grave sunt:
1. Imbracamintea este catastrofala!!! S-a observat clar in imaginile transmise de televiziuni ca englezoaicele nu pun rochiile frumoase pe ele, ci le folosesc pe post de draperii sau perdele de baie. Personal, dacaas fi acceptat invitatia la nunta, as fi purtat una dintre tinutele de mai jos, dar in special numarul 3.
2. Sareta cu care au mers mirii.
La noi in Videle pana si cel mai amarat om din oras, cand ii face lu’ fecioru’ lui nunta, are bani sa inchirieze o limuzina. Aici ori regina e zgarcita, ori barba-su, ori nu mai ierea limuzine de inchiriat cu volan pe dreapta, dar clar e o greseala de Protocol.
3. Nimeni, dar nimeni, nu a avut ideea sa aduca seminte. Orice duce ii era rau de plictiseala sau orice ducesa invitata ii era nervi de plictiseala. Cand vorbeste popii mereu e asa. Eu de aceea i-am adus seminte Papei.
4. S-a observat cum toti au stat sa se cante Imnul Marii Britanii, in piata. Asta e poate cea mai grava greseala de Protocol, pentru ca toti prostii stie ca atunci cand se canta imnul tu trebuie sa cauti pcel mai apropiat ring de dans si sa joci pe Dansul Pinguinului, impreuna cu echipa ta care o ai. In niciun caz nu stai ca prostul cu mana la inima si asculti melodia aia din care aia din Londra nu inteleg nimic pentru ca e in engleza!
5. Cand au intrat mirii, toata lumea s-a ridicat in picioare, ceea ce constituie o grava greseala de Protocol conform programului de guvernare. Domnii mei, Dragnea si Tariceanu nu fac aceasta greseala nici la inmormantari regale, cu atat mai putin la nunti!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”
Cred ca ar trebui sa plang, nu sa rad :)))