Mari emorii in tabara PSD.Vasilca Dancila este in pericol de a rata marele miting de sambata.
Iata ce ne-a declarant purtatorul sau de necuvant:
“Doamna Dancila studiaza problema, impreuna cu echipa ei. De trei zile s-au inchis intr-o camera si cer pixuri, creioane si foi. Acesta e rezultatul pana acum:
S-a facut o sedinta de lucru pentru a se afla cum se scrie corect, dar pana acum nu au ajuns la nicio concluzie. Dupoa cum se vede in poza, doamna Vasilica si-a pus gheata la cap pentru ca s-a incins de la prea multa munca pentru tarisoara ei.
In ideea in care cei de la Rezist au fost in Piata Victoriei cu telefoane cu lanterna, doamna Dancila a avut ideea de a achizitiona pentru telefoanele tuturor celor din piata becuri arse.
-Acestea ne vom ajuta sa ne diferentiem clar de sorosistii care au avut lanterna cu lumina alba, apus ea. Noi, cand vom aprinde telefoanele, vom avea lumina neagra. Si vom forma in mare ponei negru sau rinocer sau ce era ala de la Rezist. Ca al lor. Dar negru.
Specialistii PSD din teritoriu cauta sa achizitioneze leduri arse pentru telefoanele de ultima generatie, cumparate din banii primariilor, deci ai tai. Revenim.”
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
