Maestrul Cristoiu nu se intreaba inca asta, dar ar putea. I-am urmarit pagina toata ziua si inca nu a lovit. Dar simt ca e pe cale, deci ii ies in intampinare.
Raspunsul nu e simplu, maestre.
Varianta basm, balada, izvoare istorice putine, mai mult speculatii:
Se spune ca era o baba, pe numele sau Baba Dochia. Ea avea niste puteri supranaturale si „torcea firul anului” primavara. Ea a urcat la munte, imbracata cu 12 cojoace, si a inghetat.
Nimeni nu s-a intrebat cum putea sa mearga Baba Dochia cu 12 cojoace pe ea!
Asadar, un basm, in care tam-nesam mai intervine o informatie confuzanta: Martisorul se sarbatoreste de pe vremea Imperiului Roman, de cand martie era prima zi a anului. Nicio legatura cu baba si cu cojoacele ei.
Varianta bulgareasca:
Bulgarii au aceeasi sarbatoare ca si noi, iar baba lor, cea care torcea fire, este Baba Marta. Un fel de Baba Dochia a lor.
Marteniţa este numele bulgăresc al Mărţişoarelor, micile podoabe făcute din fire albe şi roşii, care se poartă de pe 1 Martie, până pe 30 martie sau până când persoanele care le poartă văd o barză, o rândunică sau un copac înflorit.
Bulgarii mai cred ca doi baieti, un baiat si o fata, cand au vrut sa intemeieze statul bulgar, au plecat in cautare de pamanturi. Cand le-au gasit, nu au mers mai departe, pana pe insulele grecesti, ci au trimis un vultur cu un fir alb in cioc. Ca sa isi anunte poporul (care n-avea tara, dar exista ca popor?) ca au gasit un loc bun. Armata Romana i-a prins pe cei doi si i-a ranit, iar firul alb a fost murdarit, din loc in loc, de sange.
Aceasta este varianta bulgareasca.
Varianta dac0-getilor adevarati, urmasii lui Burebista si a Decebal, intemeietori de grupuri de facebook
Martisorul a fost inventat de Burebista. El dansa in jurul focului si avea prin in piept un snur rosu cu alb. In timp ce isi pastea oile in Japonia, i-a venit ideea sa ii zica acestei sarbatori Martisor. Pentru cei ce nu stiu, Japonia era atunci teritoriu geto-dac. Funar stie!
Numele Martinica vine de la Martisor, asadar si Martinica era a geto-dacilor, deci acum este a romanilor.
Conform tuturor dacilor liberi si adevarati, tot teritorii romanesti sunt si:
Mardi Gras din Paris-numele vine de la Martisor. Si, prin extindere, intregul Paris si Franta, ne apartin.
SUA- pentru numele Missouri, chiar trebuie sa mai explicam?
Planeta Marte-mai mult decat evident ca romanii au fost acolo inca din vremea lui Decebal.
Varianta mea:
Oricare ar fi originea Martisorului, oricine ar fi responsabil de treaba asta, este clar ca in 2017, in luna martie, un barbat roman, salariat la stat sau corporatist, trebuie plece cel putin 8 zile din tara. Revin pe 9.
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
