Reporter: Doamna Vasilica Viorica Dancila, am vazut declaratia dvs. in care vorbeati despre persoana dumneavoastra ca si cum ar fi o alta entitate: “Domnul Melescanu a vorbit cu mine si cu primul-ministru, si, bineinteles, daca isi va da acordul primul ministru, va merge.” Puteti sa explicati putin, doamna premier?
Viorica: Iar este presa rau intentionata. Nu pot sa va raspund eu personal, dar diseara ajung la primul-ministru si il intreb.
Reporter: Nu sunteti dumneavoastra prim-ministru? Aveti dubla personalitate?
Viorica: Sigur ca nu! Nici macar nu am personalitate. Eu, cea din fata dumneavoastra, sunt Viorica. Cealalta, care nu e aici de fata, e Vasilica, premierul Roamaniei. Orice om ii este permis accesul la ea.
Reporter: Aha… Si vorbiti des cu ea?
Viorica: Sigur ca vorbesc des cu ea, dar mai mult echipa ei care o are. In timp ce eu, Viorica, acord acest interviu, ea, Vasilica, e la coafor, se pregateste sa mearga la presedinte.
Reporter: Aaa..
Viorica: Nu ii e usor, sa stiti, iar romanii sunt nerecunoscatori, presa e rea de tot. E stresata. Noroc ca seara o mai linistim noi, la culcare.
Reporter: Noi?
Viorica: Eu si Dancila. Stam la un pahar de vorba si ne gandim la ce avem de facut pentru tara a doua zi. Eu as vizita si o tara araba, trebuie sa imi cumpar niste voaluri si draperii.
Reporter: Asadar sunteti… TREI? Vasilica, Viorica si Dancila.
Viorica: Doamne Fereste, dar chiar credeti ca am luat-o razna? Suntem cinci. Buna, Vasi!
(Viorica face cu mana unui personaj imaginar, apoi ii zambeste)
Reporter: Vasi cine e?
Viorica: (sopteste) Asta e cam… n-o prea support. Vasilica Viorica Dancila cand era tanara si lucra la Videle. O vedeti cum trece? Chiara cum se duce sa ii ia tigari sefului ei, de la benzinaria din Alexandria.
Reporter: Si al cincilea cine e?
Viorica: Adevaratul prim-ministru, Liviu. Ca doar nu credeati ca ne lasa pe noi!
(Se asaza in genunchi si lipeste fruntea si buzele de pamant)
Reporter: Ce ati patit?
Viorica: Trec domnii Liviu si Dragnea, chiar nu vedeti?
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
