Ghita nu pare istet.
Citeste de pe foi destul de greoi, are exprimari alambicate si face destule greseli.
Ghita, citindu-si dezvaluirile, seamana cu un copil de 10 ani, mediocru si nu foarte stralucit la ora de Limba Romana.
Si totusi Ghita are munti de bani.
Sute de milioane, miliarde de Euro din contracte cu statul roman. Stim toti ce inseamna asta: prieteni la partid, prieteni la Guvern, prieteni primari si bafta multa la „licitatii”. A obtinut orice contracte: softuri pentru Biroul Electoral, hartie pentru Procuratura, orice…
Din tabloul asta, Ghita pare un pacalici. Unul scos in fata de altii, care produce bani pentru ei. Prima intrebare: pentru cine? Cati sunt in spatele lui?
Cat de mare milionar e Ghita asta?
Apoi Ghita, un baiat de rand din Ploiesti, se intalneste la baute cu sefii SRI, DNA. Asa cum iesi tu cu nasii, la gratar.
E un fel de copil de casa al serviciilor secrete, asa pare. Ii cheama la el acasa, le face poze. Ghita nu mai pare prost, el se protejeaza, stiind ca intr-o zi o sa ii vina randul la executie.
A doua intrebare: cat de istet si de mare spion e Ghita? De grad zic…
Toata presa stia ca el e in Serbia. Iar el nu pleaca, ramane acol, iese la restaurant, primeste vizite . Isi face si un act fals. Expirat..
E ca si cum at zice: ma prindeti odata in pana mea? Va mai astept mult?
Cat de mare fraier e Ghita asta?
Si… Ghita avea o amanta. Asa cum are orice om roman de succes, nu?
Doamna Oana Nita de la Nissa, cea care l-a si dat de gol, mergand dupa fugar prin Europa.
Evident, amanta/partenera de afaceri, a fost urmarita. „Cauta femeia!”, de manual.
Acum, se nasc intrebarile:
1. Cat de prost sa fii sa nu iti imaginezi ca ea va fi urmarita?
Tu, care beai cot la cot cu Codlea, nu poti sa ai atat de putina minte, incat sa iti imaginezi ca fratele tau si amanta/partenera de afaceri nu vor fi urmariti.
Parerea mea e ca Ghita stia ca ea ii va conduce la el. Si atunci, de ce a fost nevoie de circul asta?
Nu era mai simplu sa comande mancare chinezeasca pe numele lui? Sau sa ii sune pe procurori sa ii livreze ei?
Sau sa puna niste indicatoare la granita: „GHITA, 180 de km. ARE BARBA.”
2. Daca domnisoara/amanta Oana a riscat si a venit dupa el la Istanbul si Belgrad, ramane intrebarea: cat de mare e, domnule, Ghita asta?
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
