Nici nu mai stiu prin ce an era.
Romania avea meci de handbal la Polivalenta. Eram adolescent, nu mai calcasem niciodata pe acolo si primisem invitatie de la un vecin de cartier care lucra ca operator la TVR.
Prima imagine din sala: pe doua mese unite, aflate pe un culoar langa teren, erau insirate copiute. Cam ca acelea de pe care copiam noi la scoala, dar cu scris mare. Zeci de foi asezate frumos pe masuta, pe randuri si coloane simetrice.
Vecinul meu, operatorul Florin, avea vreo 19 ani si era destul de spurcat la gura. Toti cu care lucra erau „ala balbait de la stiri”, „terminatul ala de la sport”, „tipa aia naspa si incult de la emisiunea cu… „. Omul n-avea prea multe lucruri bune de spus despre mai nimeni. Toti erau niste prosti, ciufuti, vedetute etc…
Si am vrut sa il intreb care e treaba cu fituicile. Ma intriga. Cand sa o fac, l-am vazut la doi metri de mine pe Cristian Topescu. Tacticos, si-a tras scaunul, s-a asezat, dupa care a inceput sa scoata din geanta alte si alte fituici pe care le-a insirat pe masa.
M-am apropiat de operator si i-am soptit la ureche:
-Asa face mereu Topescu?
S-a uitat urat la mine, a tacut cateva secunde bune, apoi mi-a spus aspru:
-Domnul Topescu! Intotdeauna, domnul Topescu.
Stiu ca domnul Topescu a reusit sa se faca respectat in timp, stiu ca parintii mei si toti cei pe care ii cunosc vorbeau foarte frumos de el. Stiu ca era o gura de aer pentru toti ce se uitau la competitii sportive pe vremea lui Ceausescu. Era singurul care nu avea limbaj de lemn si reusea cumva sa aduca informatii despre lumea de dincolo de Cortina de Fier, fentand in acelasi timp cenzura. Mai stiu ca domnul Topescu a reusit performanta de a o face si pe mama sa se uite la meciuri de fotbal. „Ca ne spune multe lucruri, nu e numai despre fotbal”. Dar cred ca printre cele mai mari realizari ale sale a fost aceea ca i-a capatat respectul vecinului meu, Florin.
-Fomnul Topescu, am zis rusinat. Fituicile… mereu vine cu ele?
-La fiecare meci sunt altele! Informatii despre tara cu care jucam, geografie, istorie, fisele personale ale jucatorilor, parinti, rude, origini, informatii despre competitii… zeci de hartii.
Intr-o epoca in care nu exista internet, sa culegi informatiile astea insemna sa petreci ore bune in biblioteca sau sa studiezi colectii intregi de ziare de sport. O facea din respect. Din respect pentru telespectatori, pentru a le oferi ceea ce nu aveau si nici nu le putea da nimeni in vremea aceea.
Multumim, domnule Topescu!
