„”Un crater adânc de doi metri s-a format, în această noapte, pe o stradă din Râmnicu Sărat. Hăul format în jurul orei 3 a înghițit un autoturism Opel care se afla în parcare, surparea provocând un zgomot puternic. Autoritățile locale din Râmnicu Sărat au împrejmuit zona, urmând ca în cursul zilei să asigure scoaterea autoturismului din groapă. La baza craterului format pe strada Mihail Kogălniceanu, drumul E 85 care traversează orașul, se pot observa straturi de cărămidă și câteva guri ale unor beciuri.” (stiridebuzau.ro, Adevarul.ro)
„Sunt Dorel, seful echipei de asfaltatori din Ramnicu Sarat. Ieri, in jurul unei ore, in centrul orasului nostru a aparut un crater cu un diametru.
Noi, cei de la drumuri din Ramnicu Sarat, suntem la curent cu tot ce se intampla in lume.
Spre exemplu, ieri, NASA a anuntat ca a descoperit 7 planete. Cheltuieli de miliarde si miliarde de Euro ca sa descopere niste cratere, la care pamantenii nici macar nu au cum sa ajunga! Adica, am calculat noi ca daca copilul meu, Gigel, pe care o sa il am peste 10 ani, o sa plece la nastere, probabil ca va ajunge acolo cand va fi batran! Daca va ajunge, si nu moare de foame pe drum. Sendvisurile facute aici il tin cam un an, iar covrigii de Buzau vreo 20. Pentru restul anilor ar trebui sa ii dam faina, dar asta e alta discutie.
Si ne-am gandit: de ce sa arunce omenirea atatia bani ca sa gaseasca niste cratere? Avem unul chiar aici, la Ramnicu Sarat! Si, credeti-ma, s-au cheltuit numai cateva milioane pentru el: cateva spagi la primarie, la drumuri si am pus mana pe contractul de asfaltare.
Ce vreau sa anunt omenirea? E de bine: in zilele urmatoare vor aparea prin Ramnicu Sarat multe astfel de cratere. Le incercuim, le luminam frumos si chemam japonezii sa le viziteze. Le dam si nume. Spre exemplu, lu asta i-am zis „Noroc”, exact cum au numit aia de la NASA planeta dupa o bere belgiana. (Da’ aia e scumpa si baga ceva fructe ciudate in ea.) In fine, daca explorati craterul, o sa aveti surpriza sa intrati direct in niste beciuri unde gasiti vinisor vechi de casa, tuiculita de Buzau si altele. Nu ca pe Marte, sa zicem, unde daca intri in crater, gasesti numai porcarie din aia de pamant rosu si cine stie ce lighioane.
In incheiere: vrei sa aveti martieni in orasul vostru?
Vorbiti cu primarul sa ne contacteze pentru o lucrare. Aveti paraindarat de 10%, iar primarul 50%. Sa fie multumita toata lumea!”
Contact: [email protected]
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
