Dragii mei, as vrea sa stiti ca sunt bine.
Am plecat, acum mai bine de zece ore, intr-o lunga calatorie catre un dur si sangeros razboi. A fost plina de pericole si de provocari, asa cum m-am asteptat. Asa cum orice aventurier al lumii noastre ar fi reusit deja sa ajunga in timpul asta la Machu Pichu, de exemplu, asa am reusit sa ajung si eu la Auchan, care e la doi kilometri de casa. Un kilometru si 800 de metri, ca sa fiu mai exact.
Inainte sa ajung pe Frontul de Vest, la noi, in Militari, am dat deja o mare batalie. Mai intai, am ramas fara benzina. Nu, ca nu s-a intamplat departe de magazin. Eram chiar inainte de intrarea in parcare, acolo unde s-a dat prima mare batalie: gasirea unui loc de parcare. Am castigat-o, sa stiti, dupa trei ore. Am scapat doar putin zgariat, pe aripa dreapta-spate, cu oglinda-stanga distrusa, dar la fizic sunt intreg. Si psihic sunt ok, in mare parte, dar voi avea nevoie de tratament. Oricum, va asigur ca dupa ce voi merge la psihiatru cateva luni, voi fi pregatit pentru Sarbatorile de Pasti.
Acum sunt bine, am luat benzina ieftina de la un intreprinzator indian care umbla cu sticle de plastic printre masini. Astia apar mereu in marile razboaie. 30 de lei litrul. Nu, ca e bine! Imi spun unii soferi ca la noi, pe Frontul de Vest, e bine. Ca in alte zone, cum ar fi Frontul de Est, in Titan, ajung chiar si la 50.
Urmatoarea ora mi-am petrecut-o cautand parcare, incercand sa atac adversarii frontal, pe flancuri sau cum am putut face si eu manevrele de depasire. Problema a fost ca aveam adversari benind din toate partile, iar fostii camarazi (l-am recunoscut pe vecinul de la doi) au tradat cauza si s-au transformat in inamici.
-Nu intri in fata mea, nu te las! Nu te cunosc, Iliuta!
(Acest articol nu se poate prelua fara citarea sursei. Preluarea de face doar cu link activ in limita a 300 de caractere)
Am reusit sa inving, dubland masina care bloca alta masina care bloca un loc pentru persoanele cu handicap. Apoi mi-am dat seama ca nu e bine sa o sa acolo si am urcat pe trotuar, in fata usilor de sticla. Bine, poate am intrat putin cu botul in magazin, dar macar nu se mai inchid si deschid usile alea enervante. Cred ca sunt un erou printre cei de aici, mi-a zis cineva ca sunt si la stiri. Copiii vor fi mandri sa ma vada la televizor, spune-le sa se uite.
Aici chiar am avut noroc, e un barbat care sta pe avarii de trei ore si mi-a spus, saracul, ca i s-a topit plasticul de la stopuri din cauza becurilor. Sotia sa vine pe jos de acasa si ii mai aduce o cafea, o supa calda… Daca va gasi sa ii aduca si o infirmiera, cred ca omul are sanse sa se recupereze.
A doua mare batalie a fost la carucioare, la intrarea in supermarket. Dupa numai jufmatate de ora, am reusit sa ma infig in fata unei batrane si sa pun mana pe carut cu o fractiune de secunda in fata unei batranici. Sau dupa, dar am tras mai tare de el. Razboiul ne transforma in bestii, copii! De aia, cand plecau pe front in vechime, oamenii ajungeau sa isi manance camarazii. Nu, n-o s-o mananc pe batranica, dar nici n-o vad bine, la cum se uita la ea dolofanul din spatele meu.
In supermarket a mers mult mai repede. Dragii mei copii, mai tineti minte ca atunci cand am plecat, la prima ora a diminetii, mi-ati spus ca vreti cozonaci? Ei bine, am incercat sa lupt, sa intru la razboi. Sa stiti ca tatal vostru nu a fost fricos si nu a fugit de marea batalie. Am intrat in gramada si am impins, am impins, am dat din coate, am inaintat, am primit coate in burta, am fost calcat pe picior, scuipat, lovit in punctele sensibile, dar in cele din urma am razbit si am ajuns in fata raftului unde erau cozonacii!!! Erau am zis, la timpul trecut, pentru ca atunci cand am ajuns eu am mai prins o jumatate de felie cazuta pe raft. Nu, ca ma luat-o!
Am castigat doar o batalie, dar razboiul cel mare abia incepea.
Draga mea sotie, am scos cu greu lista, din buzunar, chiar daca pentru asta a trebuit sa car niste coate in gura unui cuplu de tineri. Sper ca erau dinti de lapte, desi ea arata cam la 30. Nu-i nimic, le-am zis unde e cabinetul dentistului nostru si le voi face eu programare. Au scapat ieftin! Bunicul meu s-a intors din razboi fara un picior.
Draga mea, sa stii despre mine ca am luptat cu demnitate si nu te-am facut de ras! Am luptat la oua, la faina, la lapte, la sucuri. Unele batalii le-am pierdut, pe altele le-am castigat la limita. Am iesit foarte sifonat din ele, dar cred ca am razbit sa cumpar aproximativ 10% din ce era pe lista. Eu zic ca e bine, era o doamna gravida, saracuta, care se era in magazin de 5 ore si nu reusise inca sa ia servetele umede pentru curulet. Asa e, trebuia sa stie ca nu pleci la razboi cand nu esti in cea mai buna conditie fizica.
Ultima batalie a fost cea mai usoara. La carti. In sensul in care acolo chiar nu era nimeni, in afara de mine si de dua fete cu sprancene desenate, care venisera sa isi traga sufletul. Stateau langa carti, cu mainile pe genunchi, si respirau. M-am bucurat ca mai sunt tineri care citesc, le-am si zis, dar mi-au raspuns:
-Boss, noi suntem de la batalia aia la oje, da’ am venit aicea sa ne regrupam toatele, sa formam o echipa ca sa pornim dupe aia in grup la lupta si sa le facem praf pe babele alea!
Draga familie, aflati despre mine ca sunt bine. Acum zac ranit in parcare si imi oblojesc ranile cu spirt. Incerc sa ies, dar m-a blocat o masina pe care a blocat-o alta masina. Cred ca in maxim catreva zile voi fi acasa. Daca nu ajung pana de Craciun, plecati si voi in concediu cateva zile. Plecati din tara! In niciun caz sa nu mergeti la Sinaia sau Predeal, pe DN1! Sper sa ma intorc de pe front macar pana la Revelion, sa il petrecem impreuna. Desi stiu ca va fi greu pentru ca viata e tot mai dura si bataliile tot mai grele. Iar pe 30 decembrie va trebui sa intru din nou in lupta.
Semnat: al vostru, tata. Nu ma uitati!
