„Binele pacientului este o lozinca”, i-a spus managerul de spital unui medic care a indraznit sa spuna ca trebuie sa isi opereze pacientii SI DUPA ORA 15.
Fostul manager al spitalului, care gasea resursele necesare pentru astfel de interventii, a fost DEMIS de doamna Firea. Aceasta a fost inca o postare degeaba despre competenta conducerii de partid si de stat.
Asadar, dupa ora 15, pacientii sunt lasati sa moara. Chiar daca ei necesita operatii care dureaza mult peste aceasta ora, nu sunt solutii! Mai important e programul, nu viata pacientilor. Scurt si cinic, acesta ar fi mesajul.
„Mi se pare absurd să operez de la opt la trei. Și în restul timpului ce fac? Să operez niște hernii? Vreau să fac ceva complex. Sunt neurochirurg”, spune medicul Ionut Gobej. „Nu mă interesează PSD, ne-PSD. Cine e manager, cum îl cheamă. Nu mă interesează lucurile astea. Pur și simplu mă interesează să îmi rezolv pacienții. Nu e treaba mea să fac politică. Nu am parti-pris-uri”. Doamna manager, când i-am expus situația celor două paciente cu tumori benigne și a căror stare este critică, mi-a zis să aranjez lucrurile, să vorbesc cu colegii. I-am spus că nu sunt aranjor, sunt neurochirurg”, rememorează Ionuț Gobej discuția cu managera Silvi Ifrim. „Pentru pacienții mei voi lupta. I-am spus doamnei manager. „Doamnă, o să fie o hârtie publică. Nu sunt subversiv. Așa că nu m-am hotărât peste noapte să public pe Facebook”.
PS: Acum, Ionut Gobej este cercetat disciplinar de Consiliul Medicilor. Mai e ceva de spus? Pentru evolutia lucrurilor, urmariti pagina medicului Gobej.
Citeste si: Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
Citeste si: Bate-ti iubita de Valentine’s Day!
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
sursa poza: cancan.ro
