Elena are mere.

Toamna. (Compunere moderna, clasa a patra. De Ancuta.)

„Anotimpul belșugului și al recoltei a sosit.
Taranii din toata tara culeg acum roadele muncii lor de peste an. Ah, in sfarsit, se vor putea bucura de bogatiile pamantului!
Gutuile cu puf galben ca de pui stau aproape sa se coaca, iar astazi se culeg merele.
Pe camp, la cules, sunt numai tarani si tarancute.
Una dintre ele, Elena, este cea mai harnica si va culege (manca) singurica mai mult de jumatate din recolta!

Oamenii o iubesc si o incurajeaza:

Sub indrumarea atenta a echipei de PR, aranjata si dichisita, Elena merge mai departe. Ea transporta laditele cu mere spre hambar.

Toti oamenii o iubesc…

… si Elena nu se opreste aici.
Munca campului este foarte importanta pentru ea! Stie ca nu isi va putea cumpara mult dorita geanta Gucci, daca nu o sa reuseasca sa stranga, sa transporte si sa vanda 25 de tone de mere. Asa ca, Elena merge si mai departe si pune merele in ladite. Pozitia lui Nea Anton (dreapta) este din cale afara de dubioasa.
Harnicul Nea Anton este noul iubit al Elenei? se intreaba taranii.

Inchei cu o poza „paparazzi”, care a fost copiata si de varianta americana a Elenei, Ellen. Ea s-a teleportat in timp cativa ani si a plagiat-o pe tractorista blonda.

Singura diferenta e ca doamna Ellen are nucile la locul lor, iar doamei Elena i s-au cam strambat in timp.

Ce frumos e e toamna la camp!
In compunerea viitoare o sa va vorbesc despre muls. Pentru ca Elena, pentru mult ravnita curea Chanel, va trebui sa mulga 4400 de capre. Si doi… . ”

Ancuta, clasa a IV-a B.

CU BANII PE O GEANTA CHANEL VA PUTETI CUMPARA 53 864 DE CARTI. „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”