Halta.

Un caine roscat, care a ramas cu mai putin de jumatate din blana.
O singura linie de tren si un indicator pe care scrie HALTA RASCRUCI.
Cum naiba sa spui “Rascruci” unei halte cu o singura linie?
O casa care sta sa cada si un gard care duce inspre nicaieri. Separa casa de…nimic.
E ca si cum cineva ar construi un gard in mijlocul unei mari. O linie de gard, atat!
Oare ce caut eu aici? De cand sunt ?

Nu mai tin minte aproape nimic de mai bine de…o zi.
Poate ca m-am lovit la cap si m-am imbatat. Am 25, ar trebui sa incep sa ma maturizez.
Imi amintesc ca am baut cu un prieten, apoi s-a rupt filmul.

Asta trebuie sa fie: am baut ca prostul si am luat primul tren inspre prima directie.
Cred ca asa am ajuns aici.

Casuta abia se tine. Sunt multe crapaturi, am impresia ca sta sa cada in orice moment.
-E cineva?
Imi fac curaj si intru. Nu stiu ce altceva as putea sa fac.
Par, in acelasi timp, si locuinta si agentie de bilete de tren.
Ochelarii desfacuti uitati pe masa ma fac sa sper ca voi vedea curand un om. Si medicamentele de pe ziar imi spun acelasi lucru…Una, doua…sase cutii. Plus doua folii. Rivastigmi…nu am auzit in viata mea de medicamentul asta! Ce boala o avea si , mai ales, cate pastile poate lua un singur om?! Poate locuiesc mai multi.

Incepe sa imi revina memoria.
Cred ca aseara am fost cu prietenul asta al meu la un fel de bal mascat cu tematica de razboi.
Sau ceva de genul asta.
Toti sunt imbracati foaaarte ciudat.
Nu trebuie sa mai beau niciodata! E tare greu sa nu fii stapan pe capul tau!

Intru in camera care serveste si drept dormitor si de sala de asteptare. Cateva fotografii inramate pe aparatul vechi de radio.
Un tanar militar cu mana la chipiu. Sa fie o poza veche de 40-50 de ani, ma gandesc.
Cred ca domnul care locuieste aici e tare batran.
In piuneza, prinsa direct in perete, este alta poza.
O tanara extrem de frumoasa, cu o umbrela de soare cu dantela. Are in mana o batista si este imbracata in alb.
Cred ca este o fotografie de prin anii ’60. Hainele sunt extrem de simple si de elegante.
Probabil, doamna a iesit, intr-o duminica de prin 1960, in oras. Care oras, nu stiu. Aici… sigur nu.
A mers la un studio foto, unde au pus-o sa stea teapana cateva secunde bune.
Nu cred ca a reusit, hainele par destul de miscate.
Nu si ochii…Ochii ei privesc spre un punct fix.
Zambeste. Probabil tinta privirii ei o face sa zambeasca.
Un barbat! Asta trebuie sa fie! Se uita la un barbat.
Daca tot nu vine niciun tren spre nicaieri, macar sa analizez pozele.

Ooo, gata! Imi vin buluc amintirile…
Fata de la bar, care vorbeste cu prietena ei este iubita mea.
Ii stiu si numele! Adica, imi sta pe limba! O sa mi-l amintesc curand.
O prind hainele ciudate de carnaval, iar in lumina asta ii poti vedea foarte bine forma corpului. Asta ma face putin gelos.
Ii dau un cot prietenului meu, care a ramas cu gura cascata.

A doua camera a casei este si un fel de bar. Probabil, pentru cei care asteapta trenul in halta.
Stai, cine sa astepte trenul aici? Ce ganduri sunt astea? E o simpla bucatarie, nu un bar.
Cum sa astepti un tren in mijlocul unui camp? Ce fel de om normal ar putea sa isi aleaga ca punct de plecare sau de sosire un loc ca asta?!
Daca nu e capatul lumii, sigur e inceputul ei. Depinde la ce capat te afli.
Bucatarie e mult spus: niste rafturi cu sticle, borcane cu mirodenii si un aragaz.
In ibric este cafea.
E calda.
“Nu ai voie”, scrie pe biletel.
O sa…o sa las niste bani langa ibric. Cam amenintator biletelul, probabil e pentru hoti. Dar eu nu sunt hot de cafea.
Adevarul e ca simt nevoia unei cafele, poate ma trezeste.
Sunt sigur ca proprietarul o sa inteleaga starea mea de acum si n-o sa ma condamne prea rau ca i-am baut cafeaua.
Ii voi lasa bani cat sa pentru 50 de cafele.
Pun banii chiar aici, sub farfuria aceasta de metal.
Alt biletel: “Nu este nevoie sa platesti”.
Izbucnesc intr-un ras nebun. Cu siguranta, cel care are casa asta are simtul umorului.
Oare de cand sunt aici?

Imi amintesc bine un moment de aseara.
Ne sarutam. Adica, prietena mea m-a sarutat. Si mirosea atat de bine. Avea gustul cafelei pe care tocmai o bause la bar. Cafea amestecata cu buze. Irezistibila combinatie!
Iar eu am dat cu piciorul in bara! M-am imbatat sau m-am batut cu cineva din bar si uite!
Am ajuns singur in bucataria unui nebun dintr-o halta cu o singura linie.
Si in loc sa ma sarut cu prietena mea cea frumoasa, stau sa imi roada pantalonii cainele asta jigarit!
Cum naiba a intrat?! Cred ca am uitat usa deschisa.

Ah, uite-i! Si mai multe poze infipte in piuneze, direct pe peretele alb. Aici e un intreg album foto!
Doamna in alb este alaturi de un domn distins si zambitor. El are parul dat pe spate si poarta un pieptan la buzunarul de la piept.
Pantaloni evazati. Si el si ea. Nu pot sa nu rad in hohote.
Ce moda ciudata!
Peste doamna au trecut maxim 10 ani, dar este la fel de fericita.
Cei doi sunt la un restaurant, pe malul marii. Ce costum caraghios cu floricele are cantareata din spatele lor! Si ce cununita de flori!
O, Doamne!

Telefonul. Trebuie sa imi caut telefonul. Sigur o am notata in agenda: Iubita sau Frumoasa.
Sau…cumva.
O sun si ii spun sa vina sa ma ia. Promit ca nu mai beau niciodata si traim fericiti pana la adanci batraneti!
E inchis. Nu imi amintesc codul.
Ah! Ce porcarie!

Poza asta cred ca este tot de prin anii ’70, facuta in curtea unei case.
Forma casei seamana cu a celei in care sunt acum. Dar nu este nicio linie de tren prin jur si …este bine intretinuta. Geamurile au un model de fier forjat si sunt pline de flori care atarna de peste tot.
Ce gradina frumosa!
In niciun caz nu poate fi aceeasi maghernita in care sunt acum.
Poza este alb-negru, dar pot sa jur ca vad toata culoarea rosiilor cocotate pe araci! Am apa-n gura.
Un detaliu: pe mana doamnei a aparut o verigheta. Ochii ei sunt mai vii si mai fericiti decat in celalte poze.
Oare fac bine ca dau buzna asa prin viata oamenilor? Sunt pe perete, le poate vedea oricine.
El o tine de brat si o apara de soare cu umbrela alba cu dantela, iar doamna in alb are in brate un copil.
Un fotograf naiv i-a asezat pe bancuta de langa fantana.
Este color. Acum vad ca doamna nu are parul negru, ci saten.
Copilul are cateva luni si este acoperit tot de scutece si o paturica.
In spatele lor, pe alee, se vede un carut mare. Probabil, singurul model care exista acum 30-40 ani.

Amintirea cu gara.
M-a condus la gara aseara, imbracata cu hainele acelea de carnaval. Cred ca am mers la tren direct de la petrecere. Ce haine amuzante am. Vai de mine, cum de am putut pune pe cap sapca aia urata. Si uniforma.
Ce gest desprins din filmele vechi cu domnite. Ma face sa rad.
Inelul chiar seamana cu verigheta doamnei din fotografie.
Ei, presupun ca toate verighetele sunt la fel.
Poate ca in tren s-a intamplat ceva. Poate m-am batut cu cineva.
Daca as gasi o oglinda prin casa sau halta asta, as vedea si eu daca sunt lovit la cap sau nu!

Acum sunt curios, m-a prins povestea lor. Vreau sa stiu ce s-a intamplat, daca au trait fericiti…
Dar nu mai sunt poze pe nicaieri.
Dulapul! De obicei oamenii pastreaza poze in dulap.
Sunt foarte tentat sa il deschid, dar..nu se cade.
Asa ca ma asez pe scaunul de bucatarie si ma uit la el.
Ingaim un fel de “Sesam, deschide-te!”. Fara rezultat.
Nu vine nimeni. Indraznesc. Haine. Doar haine.
Dezamagitor! Ce fel de om normal tine in sifonier DOAR haine?! Cate costume vechi! Nicio poza!
Si umbrela de dantela e acolo. A trecut timpul peste ea, dar e in continuare o umbrela frumoasa.

Am si uitat de cafea. Ma cocot pe scaun ca sa ajung la raftul de sus al camarii, la zaharnita.
Zaharnita este din timpul razboiului. …Unui razboi, nu stiu care dintre ele.
Este de portelan colorat si are foarte multe crapaturi.
Mi-este putin frica sa o ridic.
O poza?! Cine ar pune o poza sub zaharnita?
Cobor repede de pe scaun, nerabdator sa studiez poza, si uit complet de cafea.

Amintirea asta trebuie sa fie de dimineata.
Sau nu stiu de cand e…
A, da! E de dimineata pentru ca eram exact in aceasta halta, in fata casei!
Probabil, imi amintesc momentul cand am ajuns.
Ii dau postasului un plic, apoi ii pun zahar in cafea. E aceeasi zaharnita! Eu am facut cafea dimineata si am oferit postasului? Si sunt imbracat intr-un costum atat de demodat. Nu e cel de la bal, pare ca l-am furat din dulap. Sper ca nu sunt hot de profesie!
Asta chiar ca e ciudat! Asta inseamna ca eu nu sunt pentru prima data in casa?! Am mai fost aici azi???
Tare nebun mai sunt. Categoric, nu mai continua cu viata asta plina de nopti nedormite si distractii! Am, totusi, 25 de ani!
Am ajuns sa imi pierd mintile de tot!
Chiar trebuie sa gasesc o oglinda, sa vad cat de lovit sunt la cap!

Domnul cu parul dat pe spate a incaruntit.
Sa fie o poza de prin anii ’90, zic. Dupa haine.
Prima noutate este ca poarta ochelari.
Este in aceeasi gradina, dar rosiile arata mult mai rau. Sunt sfrijite. Probabil, a fost un an prost.
Langa el, in fotografie, este un tanar chipes in uniforma de scolar.
Doamna in alb lipseste. Pesemne ca ea le-a facut poza.
E ceva in privirea barbatului. Nu stiu ce, dar nu mai e la fel.
Parca l-as cunoate de undeva. Acum, incaruntit si cu riduri mi se pare cunoscut.

Amintirea asta cred ca e si mai recenta, poate chiar de acum cateva ore.
Eu musc din rosie. Zeama mi se scurge pe la colturile gurii.
E aici! Prietena mea e aici! A venit dupa mine!
Pentru ca, in aminitirea mea de acum cateva ore, ma saruta. Ma saruta mult, apoi imi saruta mainile. Imi dau seama ca o iubesc foarte mult.
Plange. Are lacrimi in ochi. Sper ca sunt lacrimi de fericire.
Imi ia mana si o duce spre burta ei. O fixeaza acolo, apoi ma priveste in ochi.
O, Doamne! O sa am un copil! O… SA…AM…UN…COPIL?!
E prima intrebare pe care i-o voi adesa, imediat ce se va intoarce de unde este plecata.

Vreau sa ies in gradina. Simt nevoia sa respir niste aer curat. Destul cu mirosul de poze vechi.
Imi iau ceasca de cafea si scaunelul din bucatarie.
O sa stau acolo sa astept. Poate reusesc sa ies prin usa din spate.
Araci cu rosii mari, coapte. Ce miros!
Oare?
Oare e posibil?
Aceasta este casa? Aceasta este.

Acum, ca o vad, curtea din spate, are forma identica cu cea din poze. Geamurile cu model de fier forjat..
Da! Aceasta este casa!
Si oamenii acestia din curte…Cu de nu i-am auzit pana acum?
Sunt aici de cateva minute bune. Sau de cateva ore si nu am auzit niciun glas de omulet.
Un tanar, probabil ca e de varsta mea, poate cu cativa ani mai mare. Maxim 30.
Este pe bancuta langa sotia sa. Cei doi copii au desenat cu creta pe o piatra un X si O.
Tanarul imi zambeste si nu pare deloc speriat ca un strain iese din casa sa.
Probabil, toti cei care ajung din intamplare in halta aia uitata intra in casa pentru adapost.
Se apropie si vorbeste cu mine.
-Ce faci?
-Bine, ii raspund. Astept urmatorul tren spre…
-Spre ce, dragul nostru?
“Dragul nostru?” Ah, cred ca vorbeste cu..E cineva in spatele meu? Nu, nu e nimeni.

Ce cunoscuta mi se pare figura lui!
Imi ia ceasca de cafea din mana.
Ce am facut? E din cauza ca nu am lasat banii langa ibric? Of, ce prost ma simt!
Am atatea sa il intreb. Nu pare suparat. Imi spune zambind:
-Bunicule, stii ca nu ai voie sa bei cafea.
Carti, de aici:

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”
Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65
P.S Se livrează și internațional.