In fiecare roman zace un medic mai mic.

Suntem o tara de medici, de aia nu ne pasa ca pleaca astia pe capete sa ingrijeasca englezi si indieni.
Pe scurt, ma intepa in stnaga jos si am zis, dupa ce am stat ca eroul sovietic o zi cu dureri, ca ar fi bine sa merg totusi la Urgente. Ca-s roman si eu, iar romanul ajunge la medic fix in ultima clipa, inainte sa crape.
-In stanga jos? m-a intrebat soacra.
Apoi mi-a infasurat patru foi de varza, frecate cu putina sare si mi-a zis sa stau asa o ora.
-Daca nu iti trece, sa-mi spui tu mie! Cate dureri din astea nu am avut eu…
Nu mi-a trecut, nici macar nu am inflorit sau nu am reusit sa acresc varza pentru sarmale, asa ca a fost randul mamei. Ea rezolva orice cu musetel, de la dureri de stomac, conjunctivite, raceli sau chiar coma alcoolica, cum a fost in cazul unchiului meu.
N-a trecut nici cu mustel, se vede treaba ca floricica aia galbena si fiarta in apa nu a reusit sa isi trimita sucul in partea mea stanga, jos, si sa omoare capul ala de sulita care statea sa iasa. „Mori, durere! Sunt eu, Musetelul!”
-Cu tuica ai incercat?
Asa cum este musetelul pentru mama este tuica pentru tata. Daca e o raceala sau ceva ce se lasa cu tuse, musai trebuie ca tuica sa fie fiarta si cu piper. Daca e orice altceva, chiar si coma alcoolica (revin la unchiul) merge si tuica rece. N-a mers in cazul meu.
In timp ce matusa imi zicea de deochi, frecandu-ma de zor pe o mana si la tample cu otet si isi lansa niste flegme mici, mari si medii, in functie de ce ii spuneau zeii descantecului, pe fruntea mea, eu ma uitam la televizor, la Condurateanu. Care imi zicea ca radacina de sfecla rezolva aproape orice problema, ce,chiar nu stiati asta? Acum a devenit radacina de sfecla stoarsa de niste smecheri, facuta pastile si bagata in cutii de plastic. Ala e leacul!
Pentru ca n-am avut timp sa comand cutiiile lui Condurateanu, ar fi venit in trei zile, am zis sa o iau din loc. Sotia m-a dus la spital, nu inainte de a-mi spune:
-Ai mainile calde, n-ai nici pe dracu!
In fata casei, vecinul m-a asigurat ca si un unchi de-al lui a avut dureri in stanga jos, de era sa moara de la ele prin Italia, dar un chinez i-a spus exact care e tratamentul, ca astia se pricep la orice de mii de ani.
-Zeama stoarsa de la patru lamai, pe stomacul gol, o data la 3-4 zile. Nu mai ai nici pe naiba! Stii cum e unchiul meu? Ca nou!
Din masina, l-am sunat pe un prieten care mi-a zis urmatoarele cuvinte, ce m-au mirat tare de tot.
-Ba, habar n-am ce ai, daca te inteapa acolo. Stiai tu ceva, dar nu pot sa te ajut. Mergi la doctor!
Cred ca azi am vorbit cu singurul roman care nu este medic, de m-am inchinat de trei ori ca exista.
Voi, ceilalti 18-19 milioane de medic care ati mai ramas prin tara si nu v-au furat englezii, daca vedeti un habarnist din asta sa ii bateti obrazul. Nu i-ar fi rusine, de nepregatit care este!

PAGINI DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune

NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare.Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.

Diverse variante de pachete pentru volumele 1: PE ACEST LINK.

Fragment din carte: :

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”