Din presa:

„Vin roze, fructe de mare, la CEL MAI SCUMP RESTAURANT DIN ROMANIA. Un fost urmarit general condamnat la 3 ani i-a platit cina luxurianta Premierului Grindeanu.Sambata seara pana dupa miezul noptii premierul Sorin Grindeanu a petrecut la unul dintre cele mai scumpe restaurante din Romania, din Herăstrău, alaturi de cativa prieteni şi prietene.La masa au fost prezenti trei barbati si trei doamne elegante si chipese, in afara de seful Guvernului. I-am recunoscut doar pe doi dintre cei prezenti, ambii, culmea, destul de controversati: fostul „deputat porno” Ionel Arsene, actual presedinte al consiliului judetean Neamt, si omul de afaceri brasovean Petrica Hogea.Potrivit reporterului cancan.ro aflat la masa de langa premier nota ar putea fi aproximata la peste 3000-3500 ron ( 7 persoane x 400-500 ron de persoana – s-au comandat numai feluri scumpe si bautura ).”

Primim la redactie:

„Domnule cronicipebune, sunt un interlop si vreau sa va rog sa nu mai faceti, domnule, mizeria asta! Suntem si noi interlopi normali, cu familii, cu copii, nu puteti sa ne stricati imaginea in halul asta!
Furam si noi putin, cat sa fie bine, dar niciodata nu am furat cat astia.
Mai jefuim si noi nitel, dar nu ne comparam cu baietii.
In plus, daca dam „sarutmana”, pe noi lumea chiar ne place. Pe astia ii urasc toti.
Va rugam frumos, si facem un apel la toata presa romaneasca: nu ne mai asociati pe noi, interlopii, cu oameni ca Grindeanu.
Aseara, la restaurant, a fost o scapare, dar nu o sa se mai intample. Eram intr-o mica sedinta si ne-au fotografiat fraierii.
Avem si noi o onoare, nu ne mai puneti in poze alaturi de Grindeanu, Dragnea, Iordache sau din astia.
Va multumim pentru intelegere sau venim peste voi!”

Citeste si: Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”

Citeste si: Bate-ti iubita de Valentine’s Day!

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”