Of, Doamne!
Atatea mistere are Universul nostru, atatea intrebari deschise raman, incat voi incerca sa vin in intampinarea maestrului Ion Cristoiu.
Azi, voi incerca sa raspund la intrebarea: „cine le-a dat romanilor cutremure?”
Maestre Cristoiu, o sa incerc sa raspund eu, desi nu sunt specialist.
Mi s-a intamplat si mie sa stau in bucatarie sau in sufragerie si sa ma cutremur. Pentru ca se intampla intr-un moment in care nu treceau camioane pe strada, iar vecina de sus nu facea pilates, am zis sa cercetez putin.
In vechime, putin inainte sa lucrati la Scanteia Tineretului, oamenii credeau ca aceste zgaltaieli vin de la zei, care ii pedepsesc pentru ca au fost rai.
Astazi, in 2017, oamenii au inteles ca sunt fenomene normale, ca tarile si continentele sunt asezate pe bucati mari de pamant, care sunt facute din straturi. Ca foile de placinta. Uneori mai aluneca si atunci se petrec cutremurele.
De fapt, ele se misca in fiecare zi, dar cutremurele zilnice dunt slabe si nu se simt.
Maestre Cristoiu, mai e o chestiune ciudata cu cutremurele astea: ele nu sunt provocate de corporatiile straine si nici de cei care vand lasere sau telefoane cu lanterne. Stiu asta pentru ca se pare ca se intampla peste tot in lume.
Stiu, e ciudat!
Oricum, maestre Cristoiu, nu putem afla cand se va intampla urmatorul cutremur. Dar, daca pisicile dumneavoastra devin nelinistite, agitate, incep sa ridice coada si sa miaune sa stiti ca va fi un cutremur! Ori asta, ori le e foame.
Citeste si: „Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
