Of, Doamne!
Atatea mistere are Universul nostru, atatea intrebari deschise raman, incat voi incerca sa vin in intampinarea maestrului Ion Cristoiu.
Azi, voi incerca sa raspund la intrebarea: „cine le-a dat romanilor apa calda?”
Draga maestre, nu vreau sa vorbesc in numele nimanui, dar va pot spune cum am facut eu.
Mai intai, am completat o hartie secreta. I-am cerut-o unei doamne pe care o poti vedea la moaca foarte greu, fiind in spatele unui ghiseu. Hartia secreta se numeste: „cerere de bransare”.
Odata ce puneti mana ea, la casa dumneavoastra vor veni niste oameni imbracati la fel, in salopete colorate. Exact ca in Man in Black 2, numai ca salopetele sunt albastre. Vor incepe sa sape niste tunele secrete pe strada dumneavoastra, exact cum sapau mayasii.
Dupa cateva luni de zile, ei se vor opri si va vor lasa cu lucrarile balta. Mormane de pamant, gunoi, tevi aruncate.
Acesta este momentul in care trebuie sa apelati la un prieten, care are un prieten, care are un prieten la astia de la Canalizare.
Dumneavoastra,fiind persoana publica, trebuie doar sa scrieti un articol pe tema asta.
Apoi, echipa de agenti secreti in halate albastre se va apuca de munca si va termina lucrarea.
Imediat ce actionati terminalul in forma de robinet, pe acolo va incepe sa curga un lichis incolor: apa.
La inceput, primele luni de zile, nu este chiar incolor, ci prezinta proprietati maronii ruginoase.
Odata ca aveti apa, mai ramane sa va bransati la Gaze, ca sa aveti apa calda.
Dar acolo e mafie mare, e mai complicat.
Va explic intr-un episod viitor, ca sa nu va incarc aiurea acum.
Citeste si: „Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
