Ce poate fi mai frumos decat sa mergi pe strada si sa te izbeasca o creatie ca asta?
Te-ai gandit vreodata ce inseamna pentru o femeie sa aiba o geaca si o fusta care, la o adica, sa se transforme in sacosa si sac?
Uita-te la fata asta: in doua secunde partea de sus se transforma in sac pentru carat cocenii, iar partea de jos in punga pentru paine, electro-casnice sau chiar animale vii.
Sa nu va ganditi ca e ieftina! Doar vreo 3000 de Euro.
In aceasta poza aveti cateva fete in drum spre cules de porumb.
Aici creatorii s-au lovit de o mica problema: cu ce sa asorteze minunea? Si atunci a aparut necesitatea aparitiei unei genti pe masura. O observati in poza de sus.
Si pentru ca nu era destul, a aparut o noua provocare: cu ce sa se incalte o asemena creatura?
Si bum! Casa de moda Obor a lovit cu asta:
Nici nu sunt scumpe. La cateva mii de Euroi te imbraci din cap pana-n picioare.
Vezi, daca ai aruncat sacosele lu’ ma-ta mare?! Om te faceai!
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
