Mi-a scris o doamna ca nu ma atinge poezia aluia pentru ca n-am copii si nu-s sensibil.
Ba tocmai de aia nu ma atinge, doamna! Ca am doi copii care traiesc in tara asta.
Ca stiu ca daca maine criminalul e dat pe mana parintilor si omorat cu pietre, asta nu inseamna ca ziua de poimaine e mai sigura. Ca maine vom avea aceiasi operatori prost pregatiti la 112 care suna de 9 ori pe telefonul unei fete rapite (!!!), in conditiile in care in mod normal nu ar trebui sa o sune inapoi pentru a nu o da de gol. Iar asta e la mintea cocosului.
Stiu ca daca maine il omoram cu pietre pe ala, poimaine, copiii din tara vor merge pana la scoala tot cu “ia-ma nene” si vor fi carne de tun pentru psihopati, pentru ca guvernul asta de inconpetenti nu se gandeste ca ne trebuie curse intre locaitati.
Daca il dam pe nenea ala pe mana parintilor, saptamana viitoare vom avea acelasi presedinte care arata cu degetul in toate directiile, dar care uita ca el poate conduce ORICAND o sedinta de Guvern, in pana mea! Si pe care presedinte il veneram multi doar pentru ca se opune PSD, dar uitam ca nu face nimic. Poimane vom trai in aceeasi tara, cu acelasi premier care n-ar fi in stare sa aduca pe profit o saormarie, o tara inerta, cu acelasi presedinte inert.
Daca il ucidem pe criminal, copiii mei vor trai in aceeasi tara de nepasatori, care voteaza doar daca in duminica alegerilor nu le face soacra sarmale si nu-s chemati la masa. Care atunci cand le ajunge cutitul la os distribuie poezii antisistem (“sa ignoram legile” etc… )scrise de un subofiter al MAI (deci unul din sistem, da?!).
Vad ca Sistemul Medical e o ruina, iar o banala pneumonie plus o internare pot insemna moartea, iar noi asteptam primul deces mediatizat pentru a protesta. Mor oameni plimbati intre spitale in fiecare zi, dar nu aflam noi de cazurile astea pentru ca in familiile lor nu sunt smecheri in sistem (astia se trateaza la Viena) sau sunt prea ocupate sa ii ingroape, nu sa apara la televizor.
Daca il omoram pe ala, copiii mei vor trai tot in tara asta.
Si stiu ca maine, daca ne fura astia tara cu totul, casele, masinile, economiile, romanii isi vor pune steagul la profil, vor bea o cafea si vor comenta pe Facebook.
De aceea, doamna, cred ca e mai bine sa votam oameni care nu au fost in sistem, sa nu mai dam spaga, sa nu ne mai folosim pilele
sa ne angajam incompetentii pe functii si, in principiu, sa respectam tot ce inseamna legi si reguli. Asa ne facem bine, nu e alta cale.
De aceea, nu ar fi bine sa ne apucam sa facem o lume mai buna incalcand legea.
PS: Ii iubesc pe greci si pe cei din Hong Kong. Aia stiu sa protesteze, mai, nene! Nu se lasa intimidati, vrajiti si aburiti si nu cred ca steagul de la profil le rezolva situatia.
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
