„Ştii, mai omule,
îţi aminteşti ce împiedicat eram când m-am născut?
Habar nu aveam să merg şi atunci copilul tău cel mic m-a ajutat să mă ridic. M-a sprijinit cu mânuţa lui dragalaşă, iar eu am putut sta pe picioarele mele.
Apoi, am zburdat cu el, am alergat pe câmp, am mirosit floricele şi ne-am bucurat împreună de primăvară.
Nu am înţeles atunci de ce el a făcut o gaură în gard şi mi-a zis să fug, cu lacrimi în ochi.
Nu voiam să fug de lângă el.
Am inima plină de fericire când îmi vine în cap amintirea acelei zile.
Altădată, fata ta dragălaşă s-a împiedicat, a început să plângă în hohote, iar eu nu am ştiut ce să fac. I-am lins repede rana de la picior şi a început să râdă.
Apoi ea m-a mângâiat între urechi. Ador să fiu mângâiat între urechiuşe!
Şi mi-a dat numele de Ţucurel.
În ziua aceea am simţit că suntem prieteni şi am fost foarte fericit.
Îţi iubesc familia, îţi iubesc copiii şi mă simt minunat la casa voastră de la ţară.
Am înţeles de la mama mea că va este foame şi nu aveţi ce să mâncaţi.
Şi atunci trebuie să mă mâncaţi pe mine.
Eu am văzut foarte multă mâncare în bătătura voastră şi am văzut şi câtă mâncare aruncaţi zi de zi pentru că se strică.
Dar mama îmi spune că aşa este an de an, aşa au fost mâncaţi toţi frăţiorii mei.
Deşi aş vrea să mă mai joc cu copiii tăi, eu înţeleg că trebuie să faceţi asta.
Înţeleg şi sunt gata să fac orice. Nici măcar nu o să fug prin gaura aceea de gard pe care mi-a făcut-o fiul tău.
O singură rugăminte am, apoi o să vin singur la tine pentru a face ce trebuie să faci:
mai lasă-mă o zi, mai lasă-mă să zburd o zi cu copiii tăi.
Sau, dacă nu poţi, măcar o oră…”
Ţucurel, un miel.
