Mare e gradina facebook! (ep. 134)

Daca te vei „aptine” si tu de la scris, ai mai multe sanse.
Cred ca si cu vorbitul e greu…
Stii ce? Doar taci si fa multe selfie!

Legenda spune ca specialistii NASA au inceput sa decripteze acest mesaj cu 5 ani de zile in urma. Au reusit sa traduca primele doua randuri.
Sunt asteptati sa vina in ajutor si japonezii.

Superb!
Vorba de duh sponsorizata de Poptamas si invidiata de doamna Teo.

Tu esti din categoria „vorbesti mult”, dar „simpti” limba romana spre deloc.

„Inca ma gandesc la ce ai scris. Intelepte vorbe spui, fata mea. Oamenii sunt confuzi.”
Confucius. (Usor spre Confuzius)

Aceasta cugetare  v-a fost oferita de Miha Miha.
Dupa cum se vede, ea este la suprafata.

AI CARTE, AI PARTE!

“Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 38 de lei si se comanda online, daca intri pe Bookzone. Cartea este disponibila AICI.
Fragment:
„După seria extrem de grea de sărituri, Maria a făcut ce n-a mai făcut niciodată. S-a oprit gâfâind și, transpirată și udă toată, a scos maieul.
Ce priveliște!
Organul fericirii lovea bucuros cu capul în elemenții caloriferului, ajutat și de mișcarea mea aproape involuntară din fund. Masca de calorifer scârțâia din toate încheieturile.
-Ze…ce! am apucat să o notez repede.
S-a șters pe gât cu maioul, apoi pe spate, ridicând sânii obraznici, după care s-a aplecat sprijinindu-se cu mâinile de genunchi și gâfâind la greu.
-Ze..ce pl…pl…us!
Mamă, sper că nu citești acest capitol!
În poziția asta, sânii Mariei și-au dublat mărimea și se văd perfect.
Atârna puțin spre podea, atât cât pot atârna sânii unei adolescente destul de dezvoltate. Minunatele tetine de suzete au căpătat forma ascuțită.
Mișcarea mea din fund înspre masca de calorifer a devenit din ce în ce mai rapidă, iar scârțâiturile se auzeau din vecini.
Așa îmi amintesc eu prima erecție. „

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”