Cand ti se fura o bicicleta, ii doare in cur. Un prieten de-al meu a mers cu filmarea la Politie, acum vreo 3 ani, si l-au sfatuit sa o lase balta ca “atata scandal pentru o bicicleta”. Se intampla in Sectorul 6. Intre timp a prins singur hotul si e un proces pe rol.
Cand mi-a fost furat telefonul, in zona Politehnica, politistul mi-a spus ca pot face plangere, dar ei n-au prins niciodata un hot de telefoane, pentru ca “le vand repede si ii pierdem.”
Cand a intrat un hot in firma, am sunat la 112, a venit Politia de la Sectia 20, iar la plecare, dupa ce s-au uitat pe filmare, mi-au zis: “Daca mai sunati vreodata la 112 pentru un furt de cateva milioane, avem grija sa va gasim in neregula si sa va inchidem firma. Acum scapati doar cu 1000 de ron amenda.” Am platit.
Cand a fost vorba de un numar de masina, au luat legatura de urgenta cu cei din Suedia, s-au mobilizat cum nu au facut-o nici cand trebuiau sa prinda un pedofil sau un criminal. Cineva a injurat partidul iubit, iar slugile isi apara stapanii.
Despre ce Politie vorbim? O adunatura de militieni care se fac ca muncesc, o adunatura de militieni care pun indicatoare aberante, de tipul “viteza maxima 30 km/h”, in mijlocul campului, intre localitati, numai pentru a sta ei la panda, ascunsi dupa copac, ca sa isi faca norma la amenzi.
Dincolo de militieni sunt si politisti cu onoare, stiu asta, am vreo 3 in lista. Fiecare dintre ei este complet rusinat si absolut scarbit de ce a ajuns institutia asta slugarnica condusa de un cap blond de pluta.
Demisia, ma!
Toti, incolonati in ordine alfabetica, apoi emigrati in Africa, gasiti un dictator si pupati-l in fund pana la adanci batraneti!
(poza: facebook)FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
