Misterioasa doamna T.

Am ajuns.
Ca in fiecare zi din ultima luna. La ora 8 dimineata fix ma prezint in fata usii de lemn masiv de la conacul din afara satului.
-V-am adus laptele si painea si ce ati cerut, urlu eu sa ma asigur ca ma aude cineva.
Doamna T tuseste de dincolo de usa. Asa e de fiecare data, niciodata nu spune nimic.
Doar muzica aceea veche trece putin dincolo de ziduri. Muzica de pe vremea bunicilor mei, cred.
Ar putea macar sa zica „multumesc”cotoroanta asta!
Las sticla de lapte in fata usii. Iau de sub usa banii si biletelul cu cumparaturile pentru maine si plec.
„Lapte, paine, lamai, faina…” Aceeasi lista intotdeauna! Macar o data mi-as dori sa cumpar altceva: ciocolata, creveti…orice!
Casa asta veche oricum imi da fiori.
Are un aspect atat de neingrijit, o darapanatura cu tencuiala scorojita. Paianjenii sunt peste tot, iar bucatile de fier ruginit se vad prin ziduri..
Cat despre lianele ce atarna la intrare…
S-ar putea filma lejer aici un film cu Tarzan.

Imi iau bicicleta si plec de la conac.
Deschid poarta de fier forjat ce delimiteaza domeniul doamnei T, trec pe drumul de pamant din mijlocul campului de grau si intru in sat.
In mijlocul satului copiii se agita. Au primit niste rulmenti de la cineva care lucreaza la fabrica si isi confectioneaza carturi.
-Nici macar nu inteleg cum de ai curaj sa mergi la ea, imi zice fata cu pistrui. Tine bine de scandura!
Bate un cui in placa de lemn si agata in el rulmentul. Are dexteritatea unui muncitor, nu a unei fete de varsta mea, 11 ani.
-Nu fac nimic, Pistruiato. Doar ii las sticla si plec. Nu ma invita niciodata inauntru…
Doamna T este subiect de barfa in sat.

A doua zi, bat in usa cu obiectul ciudat de metal care sta atarnat sub vizor.
De data asta am noroc si pe manerul lui nu mai este un paianjen.
M-am bucurat prea devreme, este pe umarul meu. Urasc paianjenii!
-Ai adus laptele?
Este o voce! O voce de om, care chiar razbate de dincolo de usa de lemn cu paianjeni.
Vin de o luna aici, de la inceputul vacantei de vara si este prima data cand aud o voce.
Imi dreg glasul. Daca nu as fi aproape barbat, as putea spune ca am emotii.
-Cu mine…vorbiti?
Si astept. Un minut. Doua. Cinci. Poate vrea sa mai zica ceva, poate e vreo continuare…S-o fi intamplat ceva de s-a oprit.
-Doamnă…? Doamnă T?
Un sunet de tuse scurta imi spune ca e vremea sa o sterg.

Copiii fac intrecere de carturi. Un slalom in viteza printre niste bolovani plantati direct pe piatra cubica de langa fantana.
-Nu inteleg de ce o urasti atat?, ii spun. In fond, nu ti-a facut nimic.
Fata cu pistrui pleaca capul si inghite in sec.
-Nu eu…
-Faptul ca sta inchisa intr-o casa si e o ciudata nu inseamna ca trebuie sa o urasti! Are muzica buna, sa stii! Veche, dar buna!
Oricum, neobisnuita!
-E randul tau…
Imi intinde cartul.
„Cate oase o sa imi rup eu cu masinaria asta!”

Bat in usa cu sticla de lapte. Nu este nicio diferenta intre sunetul acesta si cel al obiectului de fier lovind usa.
Oare astazi o sa vorbeasca?
-Doamna, a venit laptele! Vi-l las in fata usii ca de obicei.
-Intra, e deschis!
E deschis? Asta e noua! Daca vreau sa o sterg, acum e momentul! Hai!…
Imping timid usa mare de lemn. Daca afara sunt atatea lighioane, inauntru…ce ma asteapta?
Alung gandul asta si imi fac curaj. E bezna.
Inaintez jumatate de metru si inca nu vad nimic.
Ma impiedic. Probabil o mobila, obiecte. Fac destul de mult zgomot.
-E vreun intrerupator?
-Fa un pas in dreapta si impinge usa.
E…o camera imensa. Nu am vazut in viata mea atatea carti. Sunt pe toti peretii, intr-o biblioteca veche si frumoasa.
Sunt pe podea, unele peste altele. Pe birou. Pe fotolii. Peste tot.
O zaresc din spate. Fumeaza stand pe un fotoliu mare de piele, care troneaza in mijlocul incaperii.
De unde vine muzica?
„Don’t cry, don’t cry baby,
Dry your eyes, and let’s be sweethearts again…”

Fata cu pistrui pune frana si se opreste langa mine. Isi ia cartul in mana si se aseaza pe bordură.
-Hai, ridica-te! Trebuia sa spui ca nu stii sa te dai cu el!
-Ei, invat si eu…
Imi aduce apa in causul palmelor si mi-o toarna pe rana de la genunchi.
-Trece, e doar julitură.
Este rosie la fatza si transpirata toată.
„Unele fete sunt frumoase chiar si transpirate”,  imi trece prin capsor.

-Stii de ce te-am lasat sa intri?
Este foarte putina lumina. Abia o zaresc prin fumul des de tigara.
-Ia loc.
In cateva minute bune reusesc sa mut cartile de pe un fotoliu si sa ma asez. Le pun una peste alta, pe singurul loc din camera unde puteau fi mutate. Le asez intr-un echilbru foarte instabil, langa o poza alb negru cu un barbat cu palarie, o femeie si un copil cu pulpe grasane care ieseau din pantalonii scurti si albi.
Coloana de carti pe care am format-o este cam de inaltimea mea.
Acum, tot ce trebuie sa fac e sa nu misc masa. Sau sa nu respir in directia ei.
In spatele unei coloane de carti zaresc un patefon. Sau gramofon. Chiar nu fac diferenta.
„…And oh, cuz you know I didn’t mean
To ever treat you so mean
C’mon, c’mon sweetheart
And let’s try it over again.”
Este…ma simt ca in Marile Sperante.
-Te-am auzit vorbind pe strada. Ai o voce care imi aduce aminte de…cineva.
Ma uit la poza cu cei trei.
-Sunteti…dumneavoastră?

-Ce nu inteleg eu, imi zice Pistruiata punand o bucata de hartie igienica pe genunchiul meu, e ce face cand nu mergi tu la ea? Cum iese din casa?
Nu mi-am pus niciodata problema. Eu am fost contactat acum o luna de invatatorul satului, care m-a intrebat daca nu vreau sa fac niste comisioane la conac.
-Probabil, Pistruiato, domnul care m-a rugat pe mine…roaga pe altcineva atunci cand eu nu pot.
-Din sat nu am mai auzit de nimeni. Dar, poate ca e cum zici tu.

In ziua urmatoare am intarziat putin. A trebuie sa ajung dimineata la Dispensar, rana de la picior a copt si s-a facut destul de urata.
-Stiti, eu…imi place melodia aceasta. Nu am mai auzit-o. Nu e muzica usoara, nu?
Doamna T trage in piept dintr-o tigara si imprastie fumul in aer.
-Ar trebui sa aerisiti putin aici, zic. Imi dati voie?
-Nu.
-Bine. Atunci eu o sa..plec.
Fac cativa pasi spre usa si sunt gata sa ii spun la revedere.
-Stai!
Are un glas destul de ferm.
-Ia o prajitura.
Prin ceata deasa din camera am zarit o farfuriuta de portelan decorata pe margine cu flori albastre.
Gust. Gura mi se umple pe loc cu un sirop cu gust de portocale usor acrisor. Este…este senzationala.
Si partea proastă este că sunt doar două.
-Pot sa…?
-Desigur, pentru tine sunt. Pentru…oricine ar vrea să vină la mine in vizită să le guste.  Fac in fiecare zi.
Se intristează brusc si isi ascunde capul in spatele cestii de ceai. Pot  să jur că am văzut o lacrimă.
Musc. Siropul se prelinge pe gat, pe tricou. WOW!
Ma abandonez pe scaun, cu burta unui greiere bortos si o privesc timid:
-Sunt foarte bune. Si neobisnuite. Eu mananc in general negrese sau salam de biscuiti, dar ca acestea…
-O sa mai am si maine.
Gandul asta m-a facut fericit.
-Ce ai patit la picior?
-M-am dat mare si am cazut cu cartul.
-Asa sunt barbatii! Macar merita fata?
Si i-am povestit de ea. Intr-un acces de sinceritate i-am spus ca multi oameni din sat o cred ciudata. Dar ca fata cu pistrui o sa o cunoasca si o sa isi dea seama ca nu este asa.
Nu imi dau seama daca rade sau tuseste. Sau ambele.
-Normal ca sunt ciudata. Stau aici singura. Sa o aduci pe Ana, te rog. Cand poate ea sa vina.
De unde stie cum o cheama? Nu i-am zis niciodata pe nume. Nici macar eu nu o strig pe nume.
Isi aprinde o noua tigară. Ce mult fumează! Repozitionează de la inceput acum gramofonului sau patefonului si…
„…you know I didn’t mean
To ever treat you so mean
C’mon, c’mon sweetheart
And let’s try it over again.„
Am invatat fiecare cuvintel din cantecul asta.

-Tata o uraste!, imi spune serioasa. Nu vorbeste cu ea foarte multi ani. De fapt, eu o urasc pentru ca o uraste tata. Nu am intalnit-o niciodata.
„Tatal ei o uraste…” De ce sa urasti un om care nu iese din casa si face prajituri bune?
Ceva imi scapa. Probabil, tot.
Pedalam impreuna prin sat, dam ture in jurul iazului. As putea sa jur ca simt prezenta doamnei T langa iaz.
-Ti-a dat prajituri?
-Nu. E putin zis, strig la ea. Mi-a dat…PRA-JI-TURI!, strig eu de pe bicicleta si ridic mainile in aer.
-Aha, adica ti-a dat…prajituri.
-Nu intelegi.
Pistruiata asta chiar nu face diferenta dintre prajituri si PRAJITURI.

Am mers in fiecare zi la doamna T. De acum stiam clar drumul, nici nu ma mai osteneam sa strig de la intrare.
Intram, faceam un pas la dreapta prin bezna si impingeam cu umarul usa.
Mancam prajituri, beam ceai si ascultam povesti.
Doamna T stia sa povesteasca extraordinar. Stia pe dinafara mii de citate din cartile din jurul ei si avea o placere deosebita in a reproduce rezumatele. Toate astea intre scurte reprize de tusit. Fumeaza prea mult.
-Vezi tu, toti cred ca este o carte de razboi, despre barbatul care a plecat pe front. Dar chiar nu este, dragul meu.”
Isi toarna ceai in ceasca cu mana tremurand. Nu vreau sa o ajut, ar fi o jignire pentru ea. Asa ca ma fac ca nu vad cum pune jumatate din ceai pe langa.
-…Parerea mea e ca barbatii se puteau lupta intre ei si la un joc de poker, totuna era. Este o carte despre ea, cea care il asteapta acasa degeaba. Si nici macar nu apare in carte. Ea asculta toata ziua o piesa, cea pe care o asculti tu acum. Melodia asta o facea sa il simta. Sa simta prezenta lui langa ea.
L-a pierdut!…Din vina ei a plecat! Intelegi? Iar ea nu si-a iertat-o NICIODATA!
Asadar, personajul principal din carte nici macar nu aparea in ea. Intelegeam, dar vag.
-Cand citesti o carte, trebuie intotdeauna sa afli viata personajelor care nu apar in ea. Asta e cel mai interesant. Celelalte vieti sunt povestite de autor, nu?
Avea logica. Oarecum.
Acum, sunt defect. De cate ori citesc o carte imi imaginez viata celor nu au primit calitatea de personaj, dar care ar fi trebuit sa existe in carti pentru ca fac parte din  viata personajelor principale.
(Spre exemplu, este mai mult decat evident ca in O scrisoare pierduta este vorba despre cel care ii scria discursurile lui Catavencu. El era genial!)

Este aproape noapte, cainii din curtea bunicilor incep sa latre. Foarte putina lume pe strada, iar o femeie tuseste in intuneric, dincolo de drum. Oamenii din satul asta chiar au o problema cu tusea!
Pistruiata a ajuns la poarta, sub felinar. Chiar nu inteleg ce cauta singura la ora asta tarzie. Pare foarte concentrata si isi musca incontinuu buza de sus.
-Chiar daca as merge intr-o zi cu tine… Sa zicem ca mi-as lua si eu bicicleta si as veni la conac. Tot as vrea sa nu ii spui cum ma cheama.
Fetele! Vor sa faca un lucru, dar sa nu afle altcineva ca il fac si sa nu…Prea complicat!
-N-o sa ii spun. Numai vino!
Ma ameteste. Se misca de colo-colo, nu are stare deloc.
-Si, inca o conditie! Sa nu spui nimanui ca am mers! Nici macar celui care te-a pus sa faci asta, domnului Invatator!
Eu stau pe banca de la poarta, dar ea este foarte agitata, ca si cum ar pune la cale un mare plan.
-De acord!
-Daca spui, nu mai suntem prieteni!

In alta zi mi-a povestit despre viata amaratilor de tati de fete despre care era vorba in Casanova. Sau despre amica din copilarie a Contelui de Monte Cristo, pe care el nu o vazuse de 40 de ani. Si pe care Dumas nici macar nu s-a invrednicit sa o pomeneasca in carte!
Apoi, mi-a amintit in treacat de fiul ei.
Locuia peste mari si tari si nu l-a vazut de 30 de ani.
Daca ar fi stat in tara, cu siguranta ca ar fi vizitat-o in fiecare saptamana,
Vocea mea ii aducea aminte de vocea lui cand eram mic.
-Exact asa vorbea si el, aveti un timbru asemanator. Si era la fel de istet ca tine. Ca să nu mai spun că si la fălcuţe semănaţi!
Ma considera istet? Nu fac decat sa ii aduc laptele si sa ii mananc prajiturile.
-E cel din poza?
-Da.
-De ce nu ii scrieti?, am intrebat-o.
A oftat si a lasat capul in jos.
-Cred ca e suparat pe mine. Dar…i-am scris! Uite…
Si mi-a inmanat un plic albastru sigilat cu ceara. Doar in filme am mai vazut plic sigilat cu ceara. Dar, doamna T era, oarecum, din filme.
-O sa i-l dai tu cand o sa il intalnesti. Si tuseste.
Ce idee proasta. Sa ii dau eu plicul unui om pe care nu il cunosc.
-Cum sa fac asta?
Tuseste, are o criza de tuse care pare ca nu se mai opreste. Ii dau sa bea o gura de ceai, dar nu se opreste.
Imi face semn cu mana ca vrea sa plec.
Ies , nu vreau sa o fac sa vorbeasca si sa ii prelungesc criza.
Astept in fata usii ca sa aud daca mai tusete. Zece minute, douazeci. Inima imi bate foarte tare si mi-e teama sa nu se inece.
S-a inserat si sunt tot in fata usii. Parca s-a mai oprit.
Se deschide usa, iar doamna iese in prag.
-Multumesc. Ne vedem maine!

Suntem la film cu ceilalti copii din sat.
Am vazut toata seara ca a incercat sa imi spuna ceva. La iesirea din Caminul Cultural m-a luat de mana si mi-a zis:
-Maine o sa merg cu tine!,Trebuie sa iau ceva? O ciocolata? Flori? Nu stiu…
-Cred ca e suficient daca mergi. Ma ajuti pe mine sa fac cumparaturile si i le ducem
-Bine….

Pistruiata n-a venit la intalnire. Probabil nu s-a trezit dimineata sau nu au lasat-o parintii. Asa ca pedalez singur pe cararea ce strabate campul cu grau.
Tot ce vreau acum este ca doamna T sa imi spuna povestea din spatele unei carti („Cei trei muschetari”.), iar eu sa imi pot umple gura cu doua prajituri mari si si pline cu sirop de portocale.
Poarta mare de fier este deschisa.
In fata usii este o Dacie alba pe care scrie Salvare. Cativa oameni agitandu-se la intrare. Este pentru prima data cand ajung aici si nu aud muzica…
Dau sa intru, imi doresc sa ajung in biblioteca.
Fata cu pistrui este aici, in fata usii.
„Cred ca i-am facut pofta de prajituri”, ma gandesc.
Ce bine ca a venit! Acum o sa o cunoasca, in sfarsit, pe doamna T si n-o sa mai creada toate balivernele despre ea!
-El este tatal meu!, imi spune Pistruiata.
Domnu Invatator, cu un baston care il ajuta sa nu mai schiopateze, dar il face si sa pară important, imi intinde mana.
-Bine te-am gasit!
Domnul Invatator, cel care m-a rugat sa duc zilnic cumparaturile doamnei T… e tatal Pistruiatei? Asta, da, surpriza!
-Nu vreti mai bine sa intram?, ii spun. Trebuie sa ii las laptele si cumparaturile.
-Cum adica, sa lasi laptele? Nu bea niciodata lapte. Avea intoleranta la lactoza.
-Avea… intoleranta?
Acum, ca ma gandesc, doamna T bea intotdeauna ceai. De ce comanda in fiecare zi lapte?
Ah, pentru prajituri!
-Laptele e pentru prajituri. Face niste prajituri senzationale, cu sirop de portocale, usor acrisoare…
Domnul Invatator se aseaza pe treptele din fata casei. Aproape ca se prabuseste.
-Imi amintesc prajitura aceea…Era… O iubeam!
Si-o aminteste? Domnul Invatator? Oare cum de…?
Se uita la mine cu lacrimi in ochi. Imi pune mana pe umar si ofteaza.
-Doamna T a murit aseara. Batranetea…
Doamna T a murit. Incerc sa nu plang, dar nu pot. Imi ascund capul intre genunchi si stau acolo minute bune.
-Mi-a spus ca are un fiu pe care il iubeste foarte mult, dar care este plecat din tara…
-Doamna T? Ea nu vorbeste…nu vorbea. De 30 de ani, de cand ta..sotul ei a murit intr-un accident… nu a auzit-o nimeni. 
Cum adica…?
-Ea era la volan, a facut o depresie si de atunci s-a inchis in casa si, de atunci, nu a mai vazut-o nimeni.
„Ea era la volan?”…Imi trece prin fata ochilor poza alb negru cu cei trei: Doamna T, sotul ei si copilul cu falcute ca ale mele, cu pantaloni scurti si albi. Sprancenele arcuite ale copilului, la fel ca ale…domnului Invatator…Ana…”
Am ochii in lacrimi.
-Domnule T… să stiti că v-a asteptat in fiecare zi cu prajituri! Si pe dumneavoastra si pe Ana…Trebuie să vă inmanez un plic.

*continuarea, in “Cronicile unui barbat”. Click pe poza de jos:

Reducere mare la carti:

FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune