Sedinta CEX al PSD pentru organizarea mitingului de pe 9 iunie s-a intrerupt brusc, dupa ce premierul Vasilica Dancila a intrebat: “cati oameni au grupele de zece?”
Ea a spus membrilor CEX ca documentul intern care s-a dat intre filiale PSD nu este clar. Doamna Olguta Vasilescu a luat cuvantul si a spus ca: “intr-adevar, conform programului de guvernare, cand spunem ca marim salariile cu 10 la suta, noi stim de fapt ca le micsoram cu 20.”
-Atunci ce facem? a continuat doamna Dancila. De unde luam noi DOI-ZERO membri cu minus?
Carmen Dan a mentionat ca este imposibil ca sa poata determina cineva exact cati oameni au grupurile de zece oameni, pentru ca aceasta intrebare s-a dat si la Testul de Sarcina de la admiterea in Academia de Politie si n-a raspuns nimeni corect.
In acest moment a intervenit si presedintele Liviu Dragnea:
-Oricum nu conteaza ce zice in programul ala, facem ce vrem noi, nu va mai agitati ca nebunele!
Din tara au sosit multe scrisori semnate cu amprenta pe adresa PSD Bucuresti, in care interlopii locali pesede tin sa se precizeze clar despre care zece e vorba. ZECE de dinainte de a imprumuta banii de la ei sau ZECE de a doua zi, care se transforma in O SUTA? “Pana vineri, noi, daca dam 10 euro, cerem inapoi 300! Nu e clara cerinta!” au incheiat baronii PSD.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
