FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Cum ajungi pe Cheiul Dambovitei te izbeste imaginea autocarelor. Insirate toate si pe stanga, si pe dreapta drumului, par ca nu se mai termina. (filmare pe pagina Cronicipebune)
-Asa a fost cand au venit nemtii, mi-a spus un batran. Eram copil, dar n-am mai vazut atatea masini la un loc de atunci. Nici la defilare.
(poza primita pe facebook)
Apoi te izbeste mirosul. Oameni care au stat in autocar chiar si 12 ore, veniti de la Satu Mare si din Bucovina, care nu au avut unde sa se spele sau sa isi schimbe tricourile. Mirosul te darama. Ne-am apropiat de un autocar pe care scria “Septimiu”. Un puternic miros de salam si ceapa, de bere, de tristete.
-Putem sa filmam si noi in autocar?
-Nu e voie, noi nu stim, sefa vorbeste, domnule! Veniti, ne vedem in piata, domnule, daca vreti sa faceti treaba! Va vorbi lume la microfon! Sus Romania!
-Si sefa unde este?
-Nu e, nu e, mai are si altele la partid, vine si ne ia.
-Pentru ce ati venit?
-Eu personal? Sa vad casa lu’ Becali. Palatul mare, ala de sticla.
Cand te apropii de piata ochiul este agresat de gunoi. Spatiile verzi pe care primariile au platit milioane de euro sunt acoperite cu pet-uri.
Trandafirii sunt agresati de sticlute, de ambalaje, de pachete de tigari.
-De ce nu aruncati la cos?
-Hai, nene, vezi de treaba ta!
Apoi te izbesc oamenii. Fetele lor. Ai un sentiment de mila amestecat cu scarba si nu te poti abtine. Incerci sa nu judeci, dar nu poti nega repulsia. Si nici mila. Bronzati, sanatosi, cu o dantura precara, oamenii astia iti starnesc plansul. Sunt adunati in grupuri si grupulete, avand grija sa nu depaseasca niciodata perimetrul in care trebuie sa stea. Din cand in cand, niste coordonatori cu pelerine rosii vin si le arata pe jos niste semne.
-Vezi ca te-ai bagat in Dambobita! Ia semnul ala cu „Coruptia”. Nu ala, ma! Ala e cu Iohannis, esti chior?
-Linia alba e acilea, unde e semnul asta a lu’ matale, da’ s-a sters.
Apoi, cand incepi sa vorbesti cu ei, te cuprinde disperarea.
Primul dintre ei, il veti vedea si in film, usor baut, era convins ca Tariceanu si Dragnea sunt talhari. Cand unul dintre colegi, un coordonator mai mic, probabil “sef de 10 oameni” i-a spus ca Tariceanu l-a adus in piata si i-a platit excursia, s-a razgandit:
-Un om capabil vrem. Pe Tariceanu! (video, pe pagina de facebook)
Apoi nu ne-au mai lasat sa filmam.
-Ai luat prea multa marijuana, ma, si spui prostii! i-a zis coordonatorul.
Dupa ce ne-am indepartat trei pasi, betivul a fugit dupa noi. E un fel de-a spune “dupa noi”. De fapt a luat-o in zig-zag, ne-a inconjurat cumva si a iesit in fata noastra.
-Auziti, da’ nu filmati asta. Am spus eu ceva rau de domnul Tariceanu?
-Ca e talhar, dar si ca e bun.
-Asa e, am spus bine.
Si a plecat.
FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Intre timp, ne-am intalnit cu domnii din autocar. Cautau casa lui Becali.
-E acolo, dupa Guvern, la 100 de metri.
-Nu e, nu aia! sare unul dintre ei. Pe aia am vazut-o, noi vrem sa ajungem la aia mare, palatul de sticla.
-Aia e, incerc sa intaresc. E fosta ambasada a Argen…
-Nu aia, domnule! Aia mare, cu aur si sticla! Lasa ca mai intrebam noi.
Si au plecat si astia. Pe filmarea pe care o gasiti pe pagina Cronicipebune se vad cateva secunde din dialog.
Putini vorbesc cu noi, cei mai multi se intorc cu spatele cand ne vad si ne spun sa discutam cu seful. Putinii care scot cateva vorbe ne spun ca PSD e bun, ca “ne da, ne mai da cate ceva, ne da”.
-Ne da putin, dar ne mai da la pensii, ne da spital. Ne da, ne da, ne da! Si doamna Firea ne da! Dar ne da putin, sa fie mai atenta. Dar PSD ne da, ne da, poate si mai mult, dar ne da!
Te apuca plansul…
Alt domn s-a plans ca Jandarmeria nu l-a lasat in piata. Avea o pancarta cu un citat din Eminescu, iar Jandarmii i-au spus ca nu se califica pentru eveniment. Degeaba a incercat omul sa le spuna ca Eminescu e Eminescu si ca nu poti interzice un citat de-al sau. Degeaba. N-a trecut testul. Il vedeti si pe el pe filmare, o frantura. Ne-a pus la dispozitie o ora de material filmat, de dispute intre el si fortele de ordine.
Apoi am intalnit un domn care protesta impotriva lui Iliescu, “cel mai mare hot, pe care l-as jupui de viu”. La finalul interviului i-am spus ca Iliescu a fost si este de la PSD, nu de la Opozitie. A fost foarte dezamagit.
Multi dintre protestatari stiau numele lui Dragnea ca pe “Tatal nostru”, dar habar nu aveau cine e premierul Romaniei. O sa vedeti si asta pe filmare (pe pagina de facebook). Cativa dintre ei erau convinsi ca numele premierului e Veronica.
Erau si tineri, dar toti ne-au intors spatele si ne-au spus ca nu au voie sa vorbeasca. Unul ne-a spus, in afara camerei, ca el a venit in excursie gratuita de la primarie.
-Daca veneam cu maisna mea, plateam 10 milioane? Plateam. Asa mi-am luat gagica si ne-am bagat la peneleu.
-Pesedeu.
-Asa, pesedeu!
Cam atat.Ce nu stie el e ca nimic nu e gratis. Pentru o excursie, pentru in sendvis, isi vinde viitorul. Si pe al lui, si pe al nostru. Iar excursia o platim toti romanii pentru ca nu s-a facut din fonduri private. (Chiar, o sa ancheteze cineva asta vreodata?)
O Romanie dezorientata, o Romanie fie constransa sa vina la miting, fie dorind sa capete un avantaj. Poate ca pentru voi cateva sendvisuri si o excursie la Bucuresti nu inseamna mare lucru, dar unii dintre ei nu si-au permis in toata viata lor, pana pe la 50 de ani, sa vada capitala. O Romanie Perpendiculara, dupa cum mi-a spus un manifestant, o Romania care uraste Statul Paralel. Cand l-am intrebat ce inseamna mi-a spus:
-Auchannis, normal si aia, unguroaica de la DNA. Si Dragnea, Dragnea.
O Romanie trista, gata sa sustina orice si oriunde si pe oricine pentru un codru de paine si 2 lei in plus. O Romanie ignorata de celelate partide si de noi, cei care nu gandim ca ei si ne credem superiori. Adevarul e ca in spatele fiecarui chip ars de soare si in spatele fiecarui om de acolo ae ascunde o poveste trista si neinteleasa de noi: boala, lipsa de educatie, saracie, incapacitate intelectuala. O Romanie pe care ar trebui sa o intelegem si sa facem tot ce ne sta in putinta sa o ajutam sa se educe si sa munceasca pentru salarii decente. Numai prin educatia copiilor lor vom avea o sansa sa ne ridicam peste 20 -30 de ani. Educatia lor trebuir sa fie prioritatea noastra.
O Romanie care, dupa ce treci de rasul superficial, iti rupe sufletul de amaraciune. Dar, si aici e vina noastra, a celor care nu ne regasim in randurile lor: ACEASTA E ROMANIA CARE VOTEAZA. Gandeste-te la asta data viitoare, in ziua votului, cand vei hotari sa nu mergi la sectia de votare, pentru ca a facut saocra-ta sarmale si trebuie sa ajungi la masa.
GASITI VIDEO DE LA MITING, CU TOATE INTERVIURILE, PE PAGINA DE FACEBOOK CRONICIPEBUNE.
POZE: hORIA VOICU.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
