Tie ti-ar placea sa fumezi linistit o tigara, cu o cafeluta in mana, pe un hol, la Bruxelles, sa dai din cap ca un catelus din ala de se pune in spatele masinii (ca tu oricum nu intelegi engleza)… si deodata sa vina unu’ la tine si sa iti spuna:
–Haide la Bucuresti! Tara te vrea!
Tie ti-ar placea apoi ca un nene sa se uite la tine si sa isi pune mainile pe cap, sa faca tensiune 22, dupa care sa iti arunce toate rochiile cu imprimeuri leopard, sa iti arda toate palariutele de paie cu floricele asortate si toti pantofii albastri cu fundita roz? Ani de zile le-ai strans de la toate talciocurile din tara, apoi, cand ai avut bani, de la New York, Paris… din cartierele chinezesti.
Apoi tu, ca om normal, ai suporta daca unul ti-ar spune:
-Nu va mai imbracati cu draperiile, va rog, cucoana! Nu se mai poarta!
Sau ti-ar placea sa apara alt tampit care sa iti ceara sa renunti tu la bunatatea aia de freza cu bucle, pe care si dat 100 de lei intr-un coafor din Videle si pe care o ai inca din 1998, cand ai fost nasica la Alexandria? Ce zi frumoasa… N-a plouat deloc.
Cum te-ai simti daca ar trebui ca in loc sa mananci seminte cu fetele pe banca, la tara la tine, sa iesi la tot felul de conferinte de presa la care ziaristii vicleni iti pun intrebari incuietoare de genul:
-Dar cine e prim-ministul Romaniei?
Cum sa te incuie asa??? Nenorocitii!
Tu cum ti-ai mai suporta viata, daca mereu ar aparea cate unul sau cate una care sa iti zica ceva de genul: Mrsko Bilovici, Netaniahu sau Papa Francisc. Pe bune, parca joaca Fazan cu tine. Sau Telefonul Fara Fir!
Si tu sa trebuiasca sa retii toate numele astea!!! Cate unul, cate unul. Dar ce esti tu: robot?! Si, pe bune acum, cum sa retiii numele unui eston? Tu, care pana mai ieri, credeai ca Estonia e o cantareata de muzica care nu e manea, combinata cu Alex Velea. De unde sa stii tu ca Estonia e o tara? Si ca are un steag? Dar cine esti tu? Prim ministrul tarii?
Daca te-ar pune unii sa vorbesti in engleza si sa zambesti in toate situatiile alea in care tu ziceai:
-Netaniahu, da’ ce nume e asta, bre, de turc? Auzi, la matale in tara unde gasesc o saormerie buna? Hehe!
Se mai trezesc si unii nebuni care iti spun ca Papa e un om. Si tu erai convinsa ca papa e mancarica, ciorbita, fripturica, desertel sau altceva. Si acum, dupa 5-6 decenii, vine un nebun si iti spune ca Papa e un om? Ai crede? Ai crede pe naiba! Cand ti-ar zice consilierul:
-Fa-te fru… adica lasa draperia si ia o rochie! Azi avem Papa!
… tu te-ai bucura ca face cinste cineva la Roma si ti-ai lua de acasa doar niste seminte in buzunar, sa crapi dupa, in curtea bisericii. Si cand iti da Papa un dar, scoti si tu semintele din buzunar si i le dai. Ce era sa faci?
Fratilor, cei care o tineti in funtie pe Dancila: nu mai chinuiti femeia in halul asta! Efectiv faceti o crima impotriva ei, o retineti intr-o functie care o doare. O tineti sa nu se imbrace cu hainele ei, i-ati schimbat freza, ati oprit-o din mancat seminte in public. Te pomenesti ca maine sau poimaine ii interziceti si sa asculte manele cand e cu familia la restaurant! Sper ca n-ati ajuns pana acolo. Sau poate va apuca sa o puneti sa memoreze numele regelui Spaniei si biata femeie sa faca atac de panica atunci cand o sa afle ca nu e Gutza.
Ideea e, domnilor din PSD (astia 5-6 plus becul acela vorbitor, Coin sau Codin), eliberati-o pe Dancila! Sunteti vinovati de nefericirea ei! Ati ucis un om, o floare, un suflet frumos si ati dat nastere unui… unui… unui robot care trebuie sa retina numele unui amarat de eston! INUMAN!
FREE DANCILA!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
