.
Avea un ghiozdan rosu, pe care cu greu il puteau ridica bunicii. Statea intr-un catun, la vreo 50 de km de primul oras mare, intr-o cosmelie care cu greu se putea numi casa.
Ioana o chema si era o mogaldeata de 7 ani, roscata si stirba. Se trezea undeva la 4 dimineata, pleca la 5, pentru ca la ora 7 sa ajunga la scoala. Avea de mers in fiecare zi 5 km. dus si 5 intors, iar cele mai grele zile erau cele de iarna, in care mergea pe intuneric. Mi-a spus ca e speriata, mai ales atunci cand aude zgomote din padure. O data a vazut o vulpe, dar de vulpi nu se teme. De lupi ii e groaza.
Alti copii i se alaturau Ioanei, din catunele si satele din drum. La fel de mici, la fel de speriati. Zilnic. Vreo douazeci de copii, cu ghiozdanele cat ei, mergand pe marginea drumului. Unii aveau lanterne, iar in putine zile erau insotiti de cate un parinte. Cei mai multi parinti lucrau pe afara.
Am filmat drumul dintr-o dimineata, o imagine umilitoare pentru orice tara din Europa. Pe mine m-a epuizat si mi-am dat seama ca aia mici sunt mult mai puternici decat adultii.
Uneori, foarte rar, se intampla sa treaca o masina la ora aia, prin coltul ala de tara. Cateodata soferul lua cativa copii si ii lasa la scoala. Mana cereasca pentru ei!
Zilnic, invatatorul facea cateva drumuri cu masina personala, cheltuind bani de benzina din buzunarul sau, si ii culegea de pe drum pe cei mai mici. Ii prindea pe ultimii doi kilometri. Atunci cand ii mergea masina, pentru ca Dacia lui dadea rateuri iarna.
Celor mari le lua doar ghiozdanele, apoi erau lasati sa vina singuri.
Ioana era fericita. Spunea ca iubeste scoala, il iubeste pe invatator si ca nu ar vrea in ruptul capului sa renunte sa invete. Chiar daca ii era frica. Stia ca intr-o zi o sa ii treaca.
Povestea e cu final fericit: s-a facut o campanie de strangere de fonduri si s-a achizitionat un microbuz. Cand vehicului a ajuns la scoala, copiii l-au inconjurat si topaiau fericiti, asa am fi facut noi, cei de 40 de ani, daca am fi primit in copilarie un munte de banane. Invatatorul era atat de emotionat incat doua ore nu a putut sa vorbeasca la microfon si sa spuna cateva vorbe celor care il filmau. Plangea. Dupa care a spus ca nici nu se gandeste sa apeleze la un sofer, ii va lua el in fiecare zi pe copii, asa cum facea acum cu masina lui personala. A apelat la ministere pentru microbuz, dar nimeni nu l-a bagat in seama. Asa a ajuns sa scrie la tot felul de fundatii.
Se intampla prin 2002. Ministrul Educatiei era Ecaterina Andronescu. Acelasi personaj care acum incearca sa dea vina pe copii ca sunt nevoiti sa se urce in masini cu necunoscutii pentru a ajunge la scoala. Da, doamna, de atunci va detest. Nu va urasc, dar nu dau doi bani pe dumneavoastra. De atunci, de cand am aflat ca exista invatatori senzationali, facuti pentru meseria asta, dar si contopisti penibili de minister, carora li se rupe de copii si care au obrazul gros. Microbuzul ala, coana Cati, era treaba ta! A ta, in colaborare cu ministrul Transportirilor si primariile.
Stii cate Ioana erau in 2002 in Romania, coana Cati? Stii cate sunt acum? Nu stii, normal ca nu ai o statistica. Dar iti spun eu: multe. Strangerea asta de fonduri pentru alt microbuz a fost facuta si de televiziune pentru alti copii, cativa ani mai tarziu. Dar nu va puteti astepta ca fundatiile si televiziunile sa faca treaba voastra!
Faptul ca ati fost demisa nu ma ajuta cu nimic.
Vine vreun Pop, la fel de nemenic.
Multi copii merg zilnic pe jos pana la scoala, din catunul lor, iar voi, nesimtitii astia cocotati in scaune la Bucuresti, nu ii ajutati cu nimic.
In loc sa deschideti gura si sa spuneti porcarii, mai bine ne-ati face un bine: sa dispareti de pe ecranele televizoarelor noastre si din viata noastra. Definitiv!
CARTI LA OFERTA:
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
