Obiecte din anii ’80 explicate generatiei internet. (ep. 17)

Jucarii anii ’80:)

PISTOL CU CAPSE

„Tragi cu pusca, nu ia foc!” Capsele veneau separat, dar foarte putine chiar pocneau.

MUZICUTA CHINEZEASCA
Exista si varianta romaneasca, de plastic.

„NU TE SUPARA, FRATE!”
De pe vremea cand „sa jucam ceva in patru” nu insemna sa deschidem o tableta si sa jucam in retea. Exista si azi, dar nu stiu daca il mai cumpara cineva.

TITIROBIL

Daca nimereai in gaurile albastre, inmulteai cu 2 scorul, daca nimereai gaurile rosii… Oricum de cele mai multe ori nimereai pe afara.

GOARNA
Doar cei alesi puteau genera un sunet cu aceasta goarna. Greu, greu de tot!

PAPUSA ORIBILA
Nu mi-au placut niciodata. Aratau ca si Chuckie, numai ca mult mai mici.

MASINUTA DE PLASTIC
Rotile de plastic rezistau vreu doua ore. Numai din anumite unghiuri iti dadeai seama ca bucata aia de plastic e o masinuta si nu un sapun.

RATOIUL DONALD
Un ratoi pentru fiecare copil roman. Acum cativa ani, in Cuba, am aflat ca in anii ’80-90 copiii  cubanezi aveau aceasta jucarie. Identica! Numai ca ei credeau ca Donald e un personaj venit din Venezuela, nu din SUA.

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.