Lia Olguţa Vasilescu, vorbind în franceză la deschiderea sesiunii Comisiei ONU:
Draga Olguta, sunt doua tipuri de oameni in lume:
-cei care sunt prosti si isi dau seama ca sunt prosti.
-cei care sunt prosti si nu isi dau seama de asta.
Uite, eu fac parte din prima categorie. Am invatat cat am putut, citesc cat pot, incerc sa am logica. Dar, cu toate astea, imi dau seama ca sunt prost: ca mai am atatea miliarde de lucruri de invatat si ca nu o sa apuc niciodata. o sa mor prost, Lia!
A doua categorie, a celor care nu isi dau seama ca sunt prosti, este o categorie periculoasa. Uite si tu, Olgulta, ce aveti in partid:
-pe unu’ il apuca cheful sa spuna ca are mitraliera si ca o sa traga cu ea cand vrea
-altul da o ordonanta tampita
-si tu?
Fara suparare, Olguta, stiu ca ai spus ca „pentru cineva care nu a făcut o ora de engleză in școala și avea de ales între engleză, araba, chineza și spaniola, cred ca m-am prezentat decent.” Exprimarea e de clasa a doua, scoala ajutatoare. Si imi dau seama ca nu mi-e teama de tine vorbind in engleza sau franceza, ci in romana! Acolo doare. Nu ai facut engleza, dar ai avut de ales intre engleza si…
Dar trecem peste asta si ajungem la partea cea mai importanta: Olguta, esti la ONU! Reprezinti Romania asta, care si asa are o imagine ca vai de ea! Tu crezi ca oamenii aia de acolo, cand ajungi la microfon, se gandesc: „Aaaa, stai, ba! Asta e Olguta, ea nu a facut engleza in scoala. A avut de ales intre asta si araba, de aia e asa praf! Sa o aplaudam!”
Nu, Olguta! Oamenii aia se uita la tine, se inchina si se intreaba daca tu, reprezentantul nostru, esti atat de praf la limbi straine, cat de prosti suntem noi, ceilalti romani?
Si, radem noi, mai glumim, dar ne faci de ras, Olguta! Rau de tot!
Asa ca, te rog eu frumos, hai in categoria mea: a oamenilor care sunt prosti, dar stiu asta. Apoi incearca sa iei niste lectii de limbi straine, ca nu e rusine. Si te prezinti pe afara, cu microfonul la gurita, numai cand esti pregatita intelectual pentru asta.
Pai suntem toti prosti, dar unii chiar nu ne dam seama?
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
surse poze: stirilePro tv.
