Cartea Detectiv de Romania, Silviu Iliuta

 

 

Orlando e convins ca e femeie:

Prin 1910, un dramaturg de care cu siguranta Eugen Teodorovici nu a auzit, Edmond Rostland, a scris o minunata poveste despre Chantecler, un cocos paranoic. De altfel, nu numai Eugen Teoforovici nu a auzit de el, ci sunt convins ca toata gasca de mascarici de la pesede habar nu are despre ce vorbesc.

Si credea acest cocos ca el este cel care da nastere zilelor, ca el este inceputul si sfarsitul, ca fara el Soarele nu ar rasari. Sindromul Chantecler l-au avut pe rand Dragnea, cand s-a crezut atotputernic si era convins ca el este Legea in Romania, ca EL este mama si tata OG-urilor. Sindromul cocoselului paranoic il au si gainile. Spre exemplu, doamna Dancila. Ea este convinsa ca este indestructibila, ca lupta cu toti barbatii, asa cum Don Quijote lupta cu morile de vant. Doamna e convinsa ca ea da ora exact, ca daca pune ea o rochie Valentino pe corpul diafan, Romania prospera brusc, ea e superconvinsa ca fara ca ea sa descinda cu elicopterul in sate mizerabile, tara se duce dracu’ la vale.

Iar acum cocoselul Teodorovici. El crede ca poate fi orice, oricand. Ca el e minunea care lumineaza oameni. Cu pantofii lui de 1000 de euro, costumul de 2000, freaza de 10 lei, cocoselul cu aer de gigolo de Bolintin Deal e convins ca, la o adica, poate fi femeie.

(poza: Beating the fields)

Cand cocoselul cel plin de el nu a cantat intr-o dimineata, el a fost convins ca lumea se va prabusi. Ca Soarele nu va rasari, ca Pamantul va intra in bezna, iar viata se va stinge. Dupa ce a vazut ca Soarele a rasarit ca de obicei, fara sa tina cont de cantecul sau duios, cocosul a aflat ca este inutil, ca totusi exista viata si in afara lui. Ca el nu e inceputul lumii, si nici sfarsitul. Si a picat in depresie.

Domnu’ Teodorovici, mai Eugene, treaba e cat se poate de simpla: daca te trezesti dimineata, te uiti in pantaoni si vezi o bubita, daca nu mergi la toaleta acolo unde e semnul ala cu fetita pe olita, daca ai totusi vocea putin mai groasa, atunci nu esti femeie, mai! Faptul ca ai sarutat peste tot un barbat atatia ani, faptul ca l-ai stampilat pana la gretosenie pe fiecare centimetru pe Dragnea nu te face femeie, mai! Ci doar un pupincurist obosit.

Silviu Iliutacronicipebune

CARTI LA OFERTA. 3 carti=59 de lei.

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

 

FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”

 

tru

Lasă un răspuns