Pe coana Gabriela au atacat-o sorosistii. “Echipe infiltrate si bine organizate” care au huiduit-o.:)))))))
Cu mandrie va spun ca am fost intr-o echipa din asta, dar ca totul a fost spontan, venit direct din stomac, cucoana. Instinctiv. Nu ne mai putem abtine. Nu dupa mitingul abject de ieri.
Cat tupeu sa ai sa zici ca ai organizat tu o actiune ca asta? Oamenii veneau pentru ea, neadusi de autocare si la Cucuietii din deal, tanti. Si in fundul Berceniului. Cum sa zici asa ceva? Sint numai dezgust.
Si, daca nu ma credeti, vin si maine la primarie sa va huidui. Absolut neorganizat si fara echipa. Asa, solo, de capul meu. Nechemat de nimeni. Si gratis.
Update: Gabi Firea si-a inchis pagina, dupa ce 99% dintre comentarii erau ca aceatea de mai jos, iar administratorul nu mai facea fata sa blocheze atata popor.
Cu aceeasi scarba, Silviu Iliuta
Citeste si: Viorica a vrut sa aprinda lanterna, dar a fost sabotata de agentul chinez WRONG PIN.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
