Poate va intrebati cat mai cost un om. Un roman, de fapt. Raspunsul e simplu: 50 de lei si un sandvis. (Filmare de George Bilteanu)
Pentru baiatul asta a fost o zi buna. 50 de lei ca sa faci nimic este o suma importanta. La urma urmei, pentru fiecare kilogram de cirese cules primeste 1,5 lei. 33 de kilograme, atat ar fi trebuit sa culeaga. O zi intreaga de munca. Unde nu mai pui ca primeste si ceva de mancare. Putin, dar se mai lipeste de ceva.
50 de lei inseamna pentru un corporatist din Pipera pretul unei cafele, unei salate si a unui pachet de biacuiti eco fara gluten. Pentru el inseamna vreo 25 de beri mici sau 10 mari, la pet. Doua zile pline de petreceri.Directorul trage cu PSD pentru ca ii mai da putin la salariu, il lasa in functie si il ajuta sa mai faca cate o invarteala la scoala. Cum ar fi: sa faca o toaleta in fundul curtii, cu 900 000 de milioane, prin firma varului, in 10 ani.
Nu vreau sa fac pe moralistul, nici sa trag concluzii. Am vrut doar sa va arat cat mai costa un om in Romania, la tara. Care o fi pretul la oras
Citeste si: Viorica a vrut sa aprinda lanterna, dar a fost sabotata de agentul chinez WRONG PIN.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
