Primarul General al vietii, sufletului si Romaniei.

Rad si plang si visez aiurand, vorba lui Nuti Udrea, care a luat si ea vorba de la altcineva.
Doamna Firea, merg pe strazi si, de prost ce sunt, nu realizez cate ati facut dumneavoastra din banii mei. Am inteles ca mai nou atinspus ca sunteti Primarul General al Romanei, vietii, sufletului. Sunteti apa vie a tarii. Asta mai lipsea!

Mi-ati bagat manuta in buzunar pentru un concert de 386 000 de Euro, cu Cerebel si fratii sai.
Doamna Firea, eu, ca bucurestean, v-am dat 20 de centi pentru concertul ala. Repet: 20 de centi au plecat din buzunarul meu, direct la Primaria Bucuresti, ca sa il ascult pe Cerebel! Toata familia am dat 1 Euro! Pai nu sunt eu prost? De la mine si de la vecinii mei ati luat o suta de Euro ca sa ascultam cantece despre caprioare. Nu e tare?! Ce credeti, noi voiam caprioare sau spitale? E retorica.
Si va mai zic una: tot din buzunarul familiei mele, de idiot ce sunt, am dat vreo 20 de centi pentru „Cea mai frumoasă fațadă”, „Cel mai frumos balcon”, „Cea mai frumoasă grădină”.
Si inca vreo 50 de centi pe familie pentru luminitele de Pasti, chestiile alea atarnate pe sarma.
Si nu ma opresc aici cu prostia: pentru ca sunt nabab, am aruncat vreo 10 lei pe cap de om din familia mea pentru niste statui superbe: statuia unui dac, Hortensia Papadat Bengescu, Printului Rainier de Monaco și R. Reagan.
Ce sa mai zic? Nu ma duce capul deloc, fac investitii atat de proaste de cand sunteti primar, incat am mai dat cu banii in stanga si in dreapta pentru Catedrala Neamului, logo-ul acela oribil si furat al Bucurestiului, pentru vopsit in roz cladirile de pe Calea Victoriei, pentru un sondaj Cathedral Plaza (desi exista o hotarare definitive a Justitiei!!!).
In total, de cand ati fost aleasa, eu si familia mea am dat sute de Euro pe proiecte absolut senzationale! Mi-ati bagat manuta in buzunar si mi-ati luat acesti bani, iar eu, de prost ce sunt, nici macar nu le vad utilitatea.
Si acum, atat ma duce capul. VA CITEZ DIN PROGRAMUL CU CARE ATI CASTIGAT CAPITALA:
-Spitale noi=ZERO REALIZARI
-Modernizarea RATB, internet gratuity, banda de circulatie separate pentru autobuze=ZERO
-Consolidarea cladirilor care stau sa cada=ZERO REALIZARI
-CONSTRUIREA A SASE CARTIERE NOI DE LOCUINTE=:)))))))))))))))))))))))))))ZERO
-Demolarea teraselor si cladirilor construite abuziv=ZERO REALIZARI

Concluzie: doamna Firea, ma furati! Nu avem spitale, dar avem iepurasi gigant! Traficul e o catastrofa, dar avem concerte cu cantece despre caprioare! Cladirile care stau sa cada nu sunt consolidate, dar bagati bani in oua cu pene imprastiate prin oras!
Imi bagati mana in buzunar in fiecare zi, pentru proiecte aiuristice care nu au nicio legatura cu imbunatatirea vietii din Bucuresti. Imagine!  Imagine! Imagine! Hotie!

Imi furati cate zece centi, douazeci, in Euro, putin cate putin, pentru a castiga capital politic. Va faceti imagine pe banii mei! Nu pe ai lui Pandele sau ai lui Dragnea, ci pe ai mei. Ma furati pentru a da pomeni, pentru a da impresia ca faceti ceva. In realitate, nu respectati absolut nimic din programul dumneavoastra.
Suntem cu acelasi transport oribil, avem aceleasi spitale de rahat, cladirile sunt mai darapanate decat pe vremea lui Basescu. Nu ati facut nimic! Desi eu va dau bani in continuare, in fiecare zi. Mai prost ca mine nu gasiti, zau!

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”