Ce prost stateam noi la productia de ciuperci! Dar iata, cu multe eforturi si crazand in noi, am reusit!
Aceste minunatii de ciupercute, numai bune de pus in cratita, au crescut intr-un minunat liceu din Constanta:
„Pozele acestea nu sunt dintr-o clădire părăsită. Sunt dintr-o sala de clasă de la Liceul TELECOM, unde zilnic învață elevi. Puteți observa ciuperci crescute pe perete. Aici vorbim de iresponsabilitate, nepăsare şi proastă administrare, care provoacă un risc real la adresa sănătății publice. Aștept cu interes niste răspunsuri de la Liceul Telecom, ISJ, Primaria Constanța si DSP. Cum a fost posibil ca un astfel de focar de infecții sa apară intr-o unitate de învățământ din centrul Constanței?”, afirmă Alexandru Manda pe pagina de Facebook.
Eu cred ca francezii mor de invidie acum. Mananca ei ciupercute Champignon proaspete, cumparate dimineata din piata, invelite in praf si cu roua pe ele. Dar noi, romanii, le dam clasa! Unde e mai proaspata ciupercuta, daca nu chiar la indemana, sub bancuta ta de scoala?
Unde miroase mai bine a ciupercele, daca nu in clasa ta?
Cum ai putea sa papi ceva mai proaspat de atat?!
Ministerul Agriculturii ar putea fi mandru: aceasta este prima sa realizare! Un program excelent de crestere a ciupercilor in salile de clase. Crescatoriile din spitale au aparut acum mai multi ani.
Cum ar zice ministrul Agriculturii: „Complecitatea fenomenului agricol impune o abordare multidisciplinara noua. Cincinalul acesta vom depasi numarul de ciuperci pe sala de clasa preconizat. Programul va avea un succes pe ramura, iar in vara vom implementa si cresterea de animale proaspete, in vederea consumului pe cap de om. Vom incepe cu sobolanii, care sunt deja in multe unitati de invatamant. Uraaaa!”
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
