Am luat poza de la Tibi Codorean. Nu m-am putut abtine.
Vreau sa ii rog pe toti de la PNL sa inlocuiasca urgent posterele
cu Rares Bogdan, dandy, cioclu, zambaret, fals, 7×7 m cu acesta natura vie cu hamster neimblanzit la gurita. Fals- pentru ca Rares cel natural nu zambeste in poze. El urla la colegii din regie si la conducerea de martafoi a PNL.
Nici nu imi apuc sa imi beau cafeaua ca il vad pe marele luptator Rares in statia de autobuz, cu puloverul pe umeri, ca si cand ar pleca in tabara. Ani de zile m-am chinuit sa il evit la tv, iar acum ce facem? Stiu, o sa ziceti ca e doar un poster si ca nu poate urla ca la tv. Dar pentru mine e si asa prea mult.
Apoi il vad pe Rares in intersectii, pe stalpi, atarnat de cabluri, pe geamurile oamenilor. Peste tot! PNL nu mai exista, e zero! Exista doar acest nou venit in partid, el e in tot si in toate, mascota, doctrina, religie.
Acum intelegeti rugamintea mea? Daca tot ati platit si trebuie sa ii vad moaca in fiecare zi, puteti ca rog sa puneti aceasta poza?
Vreau sa rad in fiecare zi, sa ma simt bine, sa plec optimist spre munca. Va implor!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Cititul desteapta!!! Oferta:
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
