Mie-mi place emisiunea Romanii au Talent. Atat de mult, incat pot face abstractie de doamna in calduri din juriu si de pielea de gaina.
Cel mai bun moment mi s-a parut dansul fetei de cauciuc. O domnisoara blonda care l-a ridicat din fotoliu si pe bunicul.
Si credeti-ma, nu e putin lucru! Bunicul s-a ridicat ultima data in 1950, pentru cinci secunde, cand l-a si facut pe tata.
Consolarea mea si a tuturor barbatilor izvoraste din declaratia ei: „Sotul mieu iestie foarti jelos!” Ceea ce ne face sa credem ca nu exista perfectiune pe lumea asta. Ca totusi o fata care se misca si arata asa are acasa un sot care o asteapta cu buzduganul. Certuri, scandal, gelozie… Ar trebui salvata, cat inca nu e prea tarziu. Daca stiti adresa ei… As vrea sa punem mana pe ea inaintea lui Calinescu.
Baiatul care canta subtire mi s-a parut deosebit. Intr-un fel ciudat, imi aduce aminte de o fosta vecina. Avea 150 de kilograme, fuma mult si vorbea mai gros decat Vader. Asa e si baiatul asta talentat, doar ca pe invers. S-a calificat in finala, canta foarte frumos.
Apoi a intrat chinezul Fang, interpretand o superba(tzuperba?) melodie din folclorul chinezesc:
„Dhe-ash fi ieu tzaltzie la maaaal.”
Partea trista e ca am vazut un chinez care vorbeste mult mai bine decat o moldoveanca , dar si decat 90% dintre romani. Dupa umila mea parere, Fang este deja castigator. Daca-l voteaza numai baietii de la parter din Dragonul Rosu, cei ale caror nume incep cu C, zona covoare, Fang castiga detasat Romanii au Talent! Daca voteaza si cei de la etajul 1, castiga si Britain’s Got Talent.
Si oricum ar trebui sa se cheme: „Chinezii au Talent”, e clar. Lasand gluma la o parte, chinezul canta excelent in limba romana. Bravo lui!
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
Dansul ca dansul..dar nici ea nu arata rău
Din pacate asta prinde. Toate emisiunile din showbiz apeleaza la astfel de tactici, e trist ca se mai uita si cei mici si iau exemple negative.