Acum niste ani, am ajuns la o conferinta prin Anglia. Printre piscoturi, cursuri si cuvantari, am cunoscut niste englezi. Somitati in domeniile lor, unu’ era fizician, iar celalalt biolog. Capatasera functii de conducere si erau practic obligati sa fie prezenti. Atunci aveau cam 45 de ani fiecare.
Isi incepeau somitatile zilele cu o cafea la cafeneaua de la intrare. Am stat si eu o data cu ei, unu’ vorbea de flori, numai de flori, celalat avea o problema cu electromagnetismul plantelor.
In prima zi, i-am lasat acolo pe la 8, iar seara, la 18, i-am gasit in aceeasi pozitie, la a n-a cafea, vorbind exact despre aceleasi lucruri despre care vorbeau dimineata. Unul ii dadea cu pistilul, altul cu undele. Le-am zis ca a trecut ziua, iar ei s-au uitat mirati la mine. Biologul mi-a spus ca era convins ca e 10-11, dar hei, voi, romanii, sunteti foarte seriosi! Chiar a angajat si el un roman la sera de cercetare. Mihaita, e nou, dar se descurca bine. (Cred ca mi-a zis de complezenta, dar m-am simtit bine)
De a doua zi, mi s-a facut mila si am inceput sa ies dupa ei la cafenea si sa ii chem la conferinta. Le si vedeam placutele cu nume pe scaunele de langa mine si ma simteam singur.
In ultima zi, biologul, drept multumire, cred, mi-a zis:
-Trebuie sa iti arat ceva uimitor! La sera mea e o planta, agave nustiusimaicum, care infloreste o singura data la 40 de ani!!!
I se aprinsesera ochii ca beculetele de Craciun, atat era de fericit cand vorbes de ea. Cum as vorbi eu despre Charlize Theron, da’ mai mult.
Apoi mi-a povestit tot drumul, vreo trei ore, despre floricica minune, despre tija ei care creste in aproape 40 de ani, apoi se dezvolta pe ea inflorescenta aia minunata. Iar superbitatile de floricele rezista cam 7 zile, atat, dupa care floarea moare. Parca imi povestea Lacul Lebedelor, atat era de emotionat la final, dupa povestea uimitoarei floricele pe care isi dorea sa o vada inflorita de la 5-6 anisori, de cand a decis, ca toate geniile precoce, sa se faca biolog.
Am ajuns la minunata sera, un laboraror de cercetare curat, marisor, cu vreo zece angajati.
Am ajuns noaptea, a deschis omul usa cu cardul (m-am mirat, era prima oara cand vedeam o usa deschisa fara cheie), a mai tastat un cod (m-am mirat iar, am fost convins in prima secunda ca e nebun, are o bomba si ne arunca in aer), mi-a povestit cat de importanta e siguranta, ca acolo au plante rare, cercetari importante, apoi ne-am dus tintit la agava.
Acolo, intr-un ghiveci imbracat in lemn, cu apica curgatoare in jur, o planta de peste un metru. Dar fara floricica.
Al meu, cand vede, se clatina din picioare si i se duc ochii in sus ca la broaste. Fizicianul se ingalbeneste si el tot, i se face rau si bea repede niste apa dintr-o stropitoare mica.
Se repede biologul la telefonul fix din perete si il cheama pe paznic. “No, come! Here, Here! NOW!”
Vine baiatu’, unu’ slab, cu un halat cu 5 numere mai mari:
-Aoleu, trebuie sa chemam Politia, cercetarile mele de atatia ani, referatul, prezentarea despre agava, am incurcat-o, O My Lord!
Paznicul, Mihaita, roman, proaspat aterizat in UK, il asculta cum se vaita, apoi ma intreaba:
-Auzi, ce zice, baiatu’ asta?
Baiatu’ respira greu si era la 2% de lesin.
-Ca a disparut floarea rara, ca e naspa, Mihaita, e munca omului!
La care Mihaita se uita la mine si izbucneste in ras:
-Care, bre, floarea aia ca un tub asa, de i-am dus-o lu’ nevasta-mea? E ca crinu’, da-o dracu’, spune-i ca-i gasesc eu alta sa nu mai planga!
E, altceva voiam sa va spun: azi, acum o ora, Mhaita mi-a dat cerere de prietenie!
Ba, ce mica-i lumea! Cat o floare.
Citeste! Desteapta. Oferta de aprilie:
