S-au suparat romanii ca Mihai Sora ia bani pentru reclame.

Am citit azi reactii la spotul eMAG cu Mihail Sora. In esenta, multi cred ca e naspa. Durere mare. 

“Ce cauta un om de 102 ani sau 103 intr-o reclama?” scrie unu. Adica noi, romanii, nu ne bucuram ca un om de varsta aceea gandeste limpede, mai limpede decat 99% dintre astia de 20-30 de ani, vorbeste coerent si poate sta cateva ore la filmare. Ceea ce nu e usor, credeti-ma. Nu, pe noi ne fte grija ca “ce cauta un batran in spoturi?” Ca si cum despre libertate nu ar trebui sa ne vorbeasca cineva care a prins toata nenorocirea aia numita comunism, un om care a prins razboaiele. Nu! In capul lor, despre libertate ar trebui sa ne vorbeasca un puradel care prin libertate intelege dreptul de a merge pe strada cu pantaloni cu cwrul jos, de a injura pe oricine si de a fuma o etnobotanica la festival.  

Altii erau revoltati ca Sora s-a vandut. “A luat bani de la eMAG mosul!” Ba, nebunii mei, numai in Romania e o rusine sa iei bani! Numai la noi e rusine sa apari intr-o reclama filmata impecabil, mult peste nivelul pietei de la noi,

si sa fii platit. Culmea! Pai asta e Capitalism, ba! Pentru asta ati luptat. Daca esti de la #rezist si crezi ca Sora s-a vandut, atunci nu ai inteles nimic din esenta capitalismului. Nimic. Lasa-i pe aia de la pesede sa fie revoltati ca nu l-au bagat in spot pe Codrin. Desi cred ca il pastreaza pentru campaniile pentru prezervative. E o reclama de imagine, ma! Nu vinde chiloti la reducere, cumperi trei, primesti patru! Nu urla ca incepe promotia de Craciun, nu se duce la farmacie dupa hemoro easy. Reclama e curajoasa, pentru ca, iata, multi romanasi obisnuiti cu adaptarile reclamelor la detergenti si creme de hemoroizi nu o pricep neam. E despre libertate. Iar logo-ul este la final, pe mine nu ma agreseaza deloc. Si da, cred ca daca nu aveam libertate, nu-ti mai comanda ma-ta de pe net bermude la reducere si ochelari de soare. Ti le luai, daca aveai noroc, de la unchiul vecinului, sofer de TIR pe la sarbi. Iar despre internet doar aflai ca exista si inca mai cautai si acum cum sa te racordezi la el, la aragaz.

Doamne, destepti mai suntem! Poate de aia ne si meritam mizeriile alea de reclame de la Catena. Asta e populatia, asta ni se serveste, ma!

Cititul desteapta, dar nu chiar pe oricine. OFERTA, 3 carti=59 de lei. Poza: fb

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”

p