Scrisoarea unui viitor emigrant.

facebook: Silviu Iliuta



Cand am ajuns prima data in Franta, intr-un orasel, m-au socat oamenii. Zambeau. Zambeau si erau amabili.
Si chestia asta m-a enervat peste masura. Cum, sunt atatea problema in lume si voi zambiti? Tocmai fusese un atentat terorist, in urma cu o saptamana.
M-a enervat soferul de taxi spaniol, care mi-a zambit si mi-a dat restul pana la ultimul cent. Poate ca pentru voi, cei emigrati in Spania, asta nu inseamna mare lucru, dar pentru unul care a trait in Bucuresti in ultimii 40 de ani e socant. Taximetristii de la noi zambesc numai cand le lasi spaga un milion. Daca nu cumva esti strain si se asteptau la mai mult.
M-a enervat spaniolul ala zambitor. De ce el poate?

Cand am ajuns prima data in Londra, m-a socat un politist. L-am intrebat unde e statia de metrou, a scos o harta, mi-a desenat pe ea traseul cu pixul. Ma uitam in spatele meu, din cand in cand, ca sa fiu sigur ca vorbeste cu mine si nu cu vreo modina pe care vrea s-o agate.
Apoi mi-a dat harta sa ma ghidez dupa ea si mi-a zambit! Nenorocitul! Nu l-am iertat niciodata pentru zambetul ala si mi-am adus aminte de el de cate ori am intrat in contact cu vreun politist roman. Ultima discutie cu un politist de prin Moldova…  M-a intrebat unde lucrez. Fara motiv, fara absolut niciun motiv, m-a oprit in control si m-a intrebat unde lucrez. Politistului londonez nu ii pasa! Ce treaba are el sa stie unde lucrez eu? Toti suntem egali! De ce nu se poate si la noi?
Poate ca pentru cei emigrati in Anglia asta nu inseamna mare lucru, e deja obisnuinta. Dar pentru unul crescut in Romania…

In Italia a trebuit sa fac niste operatiuni bancare. Coada de 3-4 persoane. Nu am primit nici macar un cot, nici macar un ghiont in spate, ceea ce iar a fost socant. Iar cand a aparut o femeie insarcinata, toti s-au dat la o parte, au lasat-o in fata. Functionarul i-a oferit un pahar cu apa si i-a zambit. Atunci mi-a venit sa plang. Poate ca pentru voi, cei emigrati in Italia, asta nu inseamna mare lucru, dar pentru unul care a stat la cozi in Romania…

Romanii aproape ca nu zambesc. O fac rar, in familie au cu prietenii.
Suntem tristi din o mie de motive: salarii mici, legile Justitiei, nevoi, avem comunisti la conducere, altii se plang ca nu sunt lasati pesedistii sa conduca, avem toape la primarie, n-avem autostrada, birocratia e mare. Intotdeauna am gasit un motiv sa nu zambim. Intotdeauna vom gasi unul.
Intr-o zi, peste 100 de ani, daca lucrurile vor merge foarte bine in Romania, vom avea salarii decente, conducatori isteti si autostrazi, pot pune prinsoare ca noi ne vom aminti de vremurile de acum si nu vom zambi.
Am urat Vestul, la un moment dat, pentru faptul ca, de cate ori ajungeam acolo, imi tot apareau nemiloase dovezi ca oamenii pot fi si altfel decat incrancenati, pusi pe scandal si plini de ura. Imi apareau dovezi ca oamenii pot fi… normali.
Am asteptat 15 ani inainte de Revolutie, eram prea mic sa plec. Am mai asteptat 28 de ani dupa Revolutie. A ajuns sa nu imi mai pese de autostrazi, stiu ca intr-o zi se vor face. Nu imi mai pasa de cozile de la spitale, stiu ca timpul de asteptare ar trece altfel daca nimeni nu s-ar baga in fata mea, cu pile, si daca oamenii de pe hol ar zambi. A ajuns sa nu imi mai pese ca stau jumatate de ora la coada la ANAF ca sa dovedesc ca am platit online o declaratie (mai mare aberatie n-am auzit:)))). Stiu ca daca oamenii aia de la coada ar fi relaxati, functionarul ar avea zambetul la el, n-as avea nicio problema. Partidele vin si trec, Guveenele sunt mai bune sau mai proaste,conducatorii la fel, iar noi ne petrecem viata injurand si stand in casa, in loc sa votam. Apoi injuram iar incrancenati, pe retelele de socializare. Si suntem rai unii cu altii, ne injuram numai pentru simplu fapt ca votam cu partide diferite. La fel si pe strada, nici vorba de zambet.
Am ajuns sa ma izolez des,   sa evit taxiurile, autobuzele, cozile, asteptarile. Am ajuns sa evit oamenii. Romanii. Ii blochez pe toti cei agresivi de pe facebook si nu mai am nervi sa intru in clinciuri cu ei. Ii evit.
Ma bag in bula mea de familie si prieteni si traiesc acolo, cat oi putea. Inca cativa ani.
Apoi voi pleca intr-un loc in care oamenii zambesc.

Silviu Iliuta-viitor emigrant.

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment din carte: “Căprioara m-a chemat la ea, a doua zi. Purta niște cizme negre de piele, cu toc înalt, o fustă puțin mai lungă decât batista mea și o bluză mulată. Inutil să vă mai spun că nu purta sutien.
M-am holbat la ea câteva secunde, am studiat-o bine și tocmai când să spun ceva:
-Îti place?
-E bestial!
Stătea rezemată de frigider, cu fundul lipit de el, corpul încovoiat, o mână sus, strângând tare congelatorul, până la sânge, pieptul scos în afară și cu o mână își masa sânul drept.
Îmi zâmbește cu subînțeles și ridică ușor piciorul, lăsând să i se vadă o ață neagră, pe bost de bikini.
-Îți place ce vezi?
-E bestial, ți-am zis. De unde l-ai luat?
-Ce?
-Frigiderul. Face și gheață?”.”